La Cronica Carcotasilor una din balbele din televiziune a fost facuta de o prezentatoare B1TV care a intrebat o invitata daca nu a fost speriata de reputatia de cucernic a lui Ogica atunci cand a fost ceruta in casatorie de acesta. Lasand la o parte hahaha-urile si hihihi-urile obligatorii din partea celor care stiu definitia de dictionar a cuvantului „cucernic” cred ca acest episod merita o atentie mai mare din partea tuturor utilizatorilor de limbaj. Nu pentru ca ne aduce aminte de un cuvant neutilizat de mult timp si ne imbogateste astfel vocabularul ci pentru ca ne invata ceva despre acest instrument universal numit limbaj verbal.
Ce s-a intamplat cu adevarat la emisiunea respectiva? Moderatoarea a luat cuvantul „cucernic”, l-a utilizat intr-un anumit sens (irelevant daca din ignoranta sau neatentie) si anume cel de „cuceritor”, „don juan”. Contextul discutiei (atit subiectul cat si subiectii) a facut ca sensul cuvantului asa cum a fost sugerat/comunicat de moderatoare sa fie acceptat de interlocutori si discutia sa continue ca si cum nimic neobisnuit nu s-ar fi intamplat. Persoana intervievata s-a temut de reputatia de cucernic a lui Ogica, iar Ogica s-a mandrit de reputatia lui de cucernic. Toate persoanele implicate in discutie agreasera (tacit) asupra sensului cuvantului „cucernic” astfel incat comunicarea nu a avut de suferit, chiar daca urechea fina a unui academician s-a simtit agresata .
Limbajul este un instrument, iar prin dictionar este standardizat astfel incat sa fie utilizat cu succes de cat mai multe persoane. Asta nu inseamna insa ca utilizarea unor definitii ad-hoc fac intotdeauna limbajul inutilizabil. Spre exemplu suruburile au dimensiuni standard care eficientizeaza productia si folosirea acestora; exista suruburi de 8, de 10 dar nu si de 9. Daca un tamplar ii va cere altuia un surub de 8 dar ambii considera ca de fapt surubul de 10 este cel de 8, al doilea tamplar ii va aduce gresit un surub de 10 care in perceptia celuilalt este surub de 8 si care va fi exact ceea ce a cerut si care va fi utilizabil in scopul in care a fost cerut.
Multe persoane fac caz de cunostintele pe care le detin in domeniul regulilor lingvistice si nu se sfiesc in a trata greseli gramaticale (mai mari sau mai mici, mai dese sau nu) drept produse ale unei minti subdezvoltate. Cateodata pe buna dreptate insa de cele mai multe ori aceasta judecata denota doar superficialitate din partea „acuzatorului”. Radem „almanahele” lui Vanghelie si de „globul” lui Becali pentru ca nu folosesc standardele agreate ale limbajului. Pe aceasta baza ii putem doar eticheta drept inculti sau ignoranti (si atunci doar limitat la domeniul lingvistic). Sau rebeli (daca credem ca au facut-o inadins). Dar nu prosti. Pentru a demonstra lipsa de logica a unui interlocutor trebuie sa arati erorile de logica pe care (sic!) le-a facut.
Teorema lui Pitagora nu este invalidata daca cineva spune „suma patratelor catetelor sunt egale cu patratul ipotenuzei”. La fel cum nu orice vorba spusa de Pruteanu era automat adevarata pentru ca respecta toate regulile de vorbire.
Da, ai dreptate. Cred ca sunt mai multe motive pentru care corectam cu atata promptitudine orice greseala gramaticala sau lingvistica, iar motivele astea depind de fiecare.
Pe unii ii deranjeaza cu adevarat folosirea incorecta a limbii romane si nu se sfiesc sa demaste incultura atunci cand au ocazia. Altora le place pur si simplu sa se simta superiori celorlalti, daca nu prin continut, atunci prin forma. Ba unii chiar intrerup o intreaga dezbatere pe fondul unei neatentii gramaticale a adversarului.
Asta ma deranjeaza cel mai mult, cand intr-o discutie in contradictoriu cineva ataca in mod irelevant limbajul celuilalt. E un fel de ad-hominem, in loc sa atace fondul se impiedica de forma.
Nu sustin erorile linvistice dar, cum ai zis, nu trebuie sa ne grabim sa catalogam drept idioti pe cei care le fac.