Nici crestinii de bun simt nu sunt rezonabili

Lucian Sarbu este un crestin de bun simt. Ma rog asta este impresia pe care mi-a creat-o prima parte a articolului „De ce nu sunt de acord cu predarea religiei în școli. Comparativ cu cei care apar pe la TV cu ocazia migrarii moastelor de la Muntele Athos, sau cu cei ce striga „Muie ateilor!” pe diverse bloguri, Lucian este o gura de aer proaspat. Din pacate, sau din fericire, am invatat in urma interactiunii cu crestini sa nu ma las impresionat cand vad un crestin care se opune indoctrinarii religioase in scoli sau sustine separatia dintre biserica si stat. Asta doar pentru ca stiu cat de parsiv si eficient este crestinismul in a crea, implanta si proteja disonantele cognitive.

Eu sunt credincios. Nu dau pe-afară de credință, am devenit credincios foarte târziu, pe la 20 de ani (după ce am fost ateu în adolescență) și am devenit credincios în urma unor experiențe concrete, personale, inefabile, nu ca urmare a nu știu cărei lecturi sau nu știu cărei îndoctrinări care începuse să se practice prin anii 90.

Cât am fost student am participat, de curiozitate, la câteva conferințe organizate de ASCOR în aula mare a Universității cu diverși călugări, pustnici și oamenii ai Bisericii. Nu m-am simțit în largul meu. Nu acela era creștinismul meu. Nimic ritualizat, ierarhizat, codificat, întunecos, apăsător și vinovat. Creștinismul meu era (de fapt, este) ceva luminos, simplu și direct. Exprimat în chintesența sa în cele 10 porunci și în predica de pe munte. Pe linie ortodoxă, cel mai mult m-am regăsit în convorbirea lui Motovilov cu Sfântul Serafim de Sarov iar pe linie catolică, în Pascal.

In primul rand Lucian Sarbu ar intra, conform definitiei reprezentantilor BOR, in categoria „crestini ne-adevarati”. Cei care merg la biserica din an in pasti, care culeg cirese (eng: „cherry picking) cand asculta un preot intra in categoria asta. Ori BOR e autoritatea in privinta definitiei „crestinului adevarat”. Tot asa cum profesorul de matematica este cel care-ti spune care este „teorema lui Pitagora” si chiar daca acesta este un betiv pedofil nu vei accepta ca „teorema lui pitagora este atunci cand somnoroase pasarele pe la cuiburi se aduna” doar pentru ca asta spune profesoara de geografie care este o persoana amabila si simpatica.

Pentru Lucian Sarbu experienta personala a fost cea care l-a impins de la ateism la credinta.  Atunci, de ce spune ca a devenit credincios „tarziu”? Daca experienta personala, acel eveniment prin care Dumnezeu aflat dincolo de spatiu si timp, intervine in viata individului intr-un mod cat se poate de spatial si temporal atunci Lucian Sarbu a devenit credincios exact la timp. De ce totusi ar fi 20 de ani o varsta „tarzie” pentru a deveni credincios? Daca atunci devii o fiinta care „gandeste liber”, nu este exact momentul potrivit pentru a deveni credincios?

Nu pot sa nu remarc o anume aroganta (un cuvant poate prea puternic dar nu gasesc altul acum) desi in forma reprimata. „Crestinismul meu” este „luminos, simplu si direct” iar „crestinismul lor” este ” ritualizat, ierarhizat, codificat, întunecos, apăsător și vinovat”. Chiar daca ar fi asa tot nu inseamna ca „crestinismul lor” este fals. Nu cumva Lucian Sarbu si-a ales crestinismul din lene sau din cauza ca „crestinismul lor” ii repunga? Intocmai precum unii crestini resping ateismul pentru ca nu suporta ipoteza unui Univers impersonal si indiferent. Apoi nu e rabdarea („puterea de a îndura greutăţile şi neplăcerile vieţii”) una din virtutile crestine? Ori Lucian si-a pierdut rabdarea cu crestinismul BOR dupa cateva intalniri neplacute organizate de ASCOR. Isus este „Calea, Adevarul si Viata”… „Adevarul”… nu „simplitatea” sau „comfortul”.

Ai totuși nevoie de o oarecare maturitate ca să înțelegi pariul lui Pascal. Câtă vreme ești adolescent și experiența de viață ți-e aproape nulă nu poți pricepe miza pariului. Cum adică, să pui în balanță ceva cu nimic și nimicul să poată fi mai greu decât ceva (căci asta e esența pariului)?! După ce treci prin anumite experiențe e altceva. Până și Dawkins – am citit recent – ar fi declarat că până la urmă nu poate susține categoric că Dumnezeu nu există…

Credeam ca doar talibanii se fac ca nu inteleg ce voia sa spuna Einstein cu „cred in Dumnezeul lui Spinoza” si ca credinta lui Einstein intr-un Dumnezeu ii indreptateste si pe ei sa creada intr-un Dumnezeu 100% diferit de cel al lui Spinoza. Iata ca si crestinii de bun simt ignora cu insistenta sa inteleaga ce vrea sa spuna unul „din tabara opusa”. Nici eu nu pot sustine categoric ca Dumnezeu nu exista. Dar pot sustine categoric ca Yehova nu exista. Asta este esenta cartilor ateiste ale lui Dawkins, Hitchens si Harris: nu pot dovedi ca Dumnezeu nu exista, dar pot dovedi ca zeul tau nu exista. Este responsabilitatea cititorului sa inteleaga argumentele prezentate si sa decida, asemenea lui Cypher din Matrix, daca gustul fripturii care nu exista este mai important decat faptul ca friptura nu exista.

Si chiar si in aceste cazuri exista cateva mentiuni. Spre exemplu eu nu mai pot sustine ca Yehova nu exista daca crestinul cu care combat accepta ca Yehova e un dobitoc sinistru (evident ca nici un crestin nu va spune asta desi, indirect o fac). Daca crestinul ar accepta acest amendament nu as putea decat spune „da, poate ca exista, insa nu gasesc plauzibil ca creatorul acestui Univers are probleme psihice”. Pana atunci insa pot afirma si sustine categoric ca „Yehova nu exista”. Si chiar si in acest caz exista o conditie: interlocutorul trebuie sa accepte anumite definitii ale unor cuvinte. Spre exemplu daca folosim cuvantul „evil” pentru a-l descrie pe Hitler pentru ca a ucis oameni ca asa a vrut muschii lui, atunci folosim acel cuvant pentru orice fiinta care face asta, chiar daca-l cheama Yehova („a shit by any other name would smell as bad”). Nu cred ca Lucian Sarbu ar accepta insa aceasta rigoare. Spre exemplu…

Pentru mine a fi creștin înseamnă a avea grijă de lumea din jurul tău, a nu fi lacom, a-ți face treaba corect fără a dăuna cuiva cu ceva. Înseamnă să dăruiești din ceea ce ai și altora mai neavuți decât tine, fiindcă nu-ți cade nici mâna, nu-ți cad nici galoanele dacă dăruiești. Înseamnă să nu te enervezi pe cei care ți-au făcut vreun rău sau, dacă o faci, să te calmezi repede. Înseamnă să ierți foarte multe lucruri. Din când în când mai înseamnă să te și rogi dar trebuie să recunosc cinstit că eu mă rog cu adevărat foarte, foarte rar, probabil nu mai mult de o dată pe an sau la câțiva ani, deoarece consider că Dumnezeu nu trebuie invocat în toate prostiile noastre mărunte (de exemplu eu nu accept să-mi pun cruciulițe și alte asemenea prostii la mașină; consider în schimb că trebuie să conduc prudent, ca să mă feresc de posibilele pericole din trafic). Idem, nu consider că ești un bun creștin dacă te duci și stai 8 ore la coadă ca să pupi moaștele nu știu cărui sfânt. Asta poate face și un bichon care stă la coadă cu stăpânul său. A fi bun creștin înseamnă să te comporți în viața de zi cu zi într-un mod care i-ar face plăcere acelui sfânt sau oricărui alt sfânt creștin.

Din nou, aroganta crestina incerca sa scoata capul din gaoace. „A avea grija de lumea din jurul tau”, „a nu fi lacom” nu sunt un atribute specifice crestinismului. Poate ca ar fi fost bine sa fie asa pentru ca, poate asa, ar fi inteles si restul lumii ca Biserica Ortodoxa Romana are legatura cu crestinismul cat are si Hitler cu dragostea de evrei. Dar nu e asa. Pana la venirea lui Isus existau numai lacomi pe lumea asta? Din toate atributele enumerate de Lucian toate, absolut toate, se materializau in comportamentul uman inainte de venirea lui Isus. Tocmai „cruciulitele si inchinaciunile si statul la coada la moaste” fac diferenta dintre omul nelacom pre-Isus si omul nelacom post-Isus.

Lucian Sarbu nu considera „că ești un bun creștin dacă te duci și stai 8 ore la coadă ca să pupi moaștele nu știu cărui sfânt „. Si totusi, daca statul 8 ore la coada produce in sufletul pupatorului de moaste o experienta „concreta, personala, inefabila„? Atunci, in virtutea aceleiasi logici a lui Lucian Sarbu, nu este crestinul pupator de moaste indreptatit sa stea 8 ore la coada? Si mai mult sa, sa creada ca crestinismul „luminos, simplu si direct” este de fapt o tentatie a lui Satan. E Lucian omniscient ca sa poata spune ca cei ce stau la coada la moaste nu au experiente inefabile? Sau ca sunt mai putin inefabile?

Bichonul care asculta obedient de  stapan pentru ca este programat s-o faca. A fost educat cu batul sau cu morcovul sa faca ce-i spune stapanul. Bichonul face ceea ce face pentru ca cauta placerea si fuge de durere. Cum se compara asta cu cineva care imbratiseaza pariul lui Pascal si care alege un anume crestinism pentru ca este „luminos, simplu si direct” te las pe tine, cititorule, sa decizi. Nu e oare o virtute mai mare sa alegi un crestinism ” ritualizat, ierarhizat, codificat, întunecos, apăsător și vinovat”, mai ales avand in vedere ca „Dumnezeu atat de mult a iubit lumea incat si-a jertif Fiul”? Daca patimile lui Hristos au fost atat de mari pe cat ne spune BOR, nu e o dovada de lasitate sa fugi de „povara” crestinismului propovaduit de BOR?

Cat despre faptul ca trebuie „să te comporți în viața de zi cu zi într-un mod care i-ar face plăcere acelui sfânt sau oricărui alt sfânt creștin” sunt curios cand a fost ultima oara cand Lucian Sarbu a blestemat un piersic ce nu producea fructe la mijlocul lui ianuarie.

De aceea nu sunt de acord cu predarea religiei în școli ca și cateheză ortodoxă. Cred că religia ar fi o materie interesantă dacă ar fi predată ca istorie a religiilor, sau ceva de genul ăsta (cum se predă istoria), dar nu ca și cateheză ortodoxă. De ce? Pentru că profesorii sunt, prin forța lucrurilor, oameni. Și fiind oameni sunt ceea ce se cheamă „păcătoși”, predispuși cu alte cuvinte la a călca strâmb, a greși. Dacă ar greși profesorul istorie sau de geografie – nu e nici o problemă. Dunărea va curge tot pe unde o face acum, iar războiul mondial tot va fi fost pierdut de Hitler. La religie însă e altceva. Câtă vreme copiii vor fi mici – am auzit că mai nou vor să bage religia încă din clasa pregătitoare – ei pot fi ținuți în frâu relativ ușor cu poezii, rugăciuni, istorioare etc. Este de-ajuns însă ca profesor de religie să calce strâmb, și toată munca de catehizare se va nărui.

Problema lui Lucian nu este ca copilul este la o varsta prea mica pentru a putea intelege „fineturile” catehezei ortodoxe ci ca profesorul de religie poate calca stramb. Daca oamenii hirotonisiti pot calca stramb in privinta mesajului pe care Dumnezeu vrea sa-l transmita lumii, nu putem pune sub semnul intrebarii orice spun acesti pretinsi reprezentanti ai lui Dumnezeu? Inclusiv pe Sfântul Serafim de Sarov? Care vor fi criteriile prin care un Lucian poate judeca daca un om al Bisericii a calcat stramb cand habar nu are de experientele „personale, concrete si inefabile” ale acestuia? Toanele sale de moment? Sau faptul ca a avut candva o experienta il face infailibil in detectarea acelor mesaje regurgitate de preoti care vin cu adevarat de la Dumnezeu?

Caz concret: când era în clasa a V-a nepoată-mea a avut inspecție la religie. Întrucât profesoara de religie lipsise destul de multe ore, aceasta le-a spus copiilor ca nu care cumva să zică inspectorilor, dacă vor fi întrebați, că a lipsit. Altfel zis, pornind de la o situație banală i-a învățat să mintă. În clipa aia copiilor le-a devenit clar că toată „religia” e de fapt o prostie. În manual erau învățați că nu-i frumos să minți…

Ce să mai zicem de cazul recent al profesorului de sport de la Jean Monet care s-a culcat cu eleva sa în excursie la munte? Excursie care era coordonată tocmai de profesorul de sport și de… profesoara de religie! Câtă prestanță mai poate avea în fața elevilor această profesoară câtă vreme tot liceul știe ce s-a întâmplat chiar sub nasul ei?

Nu pot decat sa ma bucur ca Lucian n-a trait pe vremea nazistilor caci, presupunand ca ar fi ascuns evrei, si SS-ul l-ar fi intrebat „aveti evrei in casa”, ar fi raspuns cu bucurie ca respecta porunca lui Dumnezeu: „Sunt in pod, domnule ofiter!”

De-a lungul timpului munca de catehizare nu a avut rezultate decât dacă a fost făcută fie violent, cu sabia, de sus în jos (suveranii care și-au creștinat popoarele), fie cu blândețe, cu cuvântul, la orizontală (predicatorii ambulanți). Calea de mijloc nu există. Dacă statul e dispus să cedeze o parte din orele de educație ale copiilor Bisericii, în vederea catehizării acestora, în loc să lase copiii, de exemplu, să facă mai mult sport, sau mai multă matematică, asta nu înseamnă că automat copiii vor deveni creștini mai buni. Dimpotrivă. Copiii vor face cunoștință cu religia creștină prin intermediul unor oameni ca toți oamenii, cu singura deosebire că dacă profesoara de matematică nu va avea nici o problemă să fie mai ciudată, fiindcă 2 plus 2 oricum va da întotdeauna 4, profesoara de religie ori va trebui să fie o sfântă, ori va trebui să tacă. Credința nu e chestie de 2 plus 2 egal 4. Credința ține de viață dar copiii, nefiind suficient de maturi, nu vor putea înțelege de ce în teorie 2 plus 2 egal 4 și în practică, atunci când își vor privi în ochi profesorul de religie, va da 5. Mulți vor simți pur și simplu că sunt obligați să îngurgiteze o materie inutilă și falsă.

Din pacate pentru argumentul lui Lucian, in afara matematicii, totul poate fi dezbatut. La ora de muzica copiilor li se spune ca Mozart a fost mare muzician, iar copii nu sunt introdusi in minunatul univers muzical lui Nicolae Guta. La istorie Stefan cel Mare este aparatorul neamului si nu un curvar „degraba varsatoriu de sange” care construia manastiri ca sa-si spele din pacate. Chiar si la matematica am avut de cateva ori ocazia sa corectez demonstratiile profesorului. Sa nu mai vorbesc si de „aberantele” teorii heliocentriste si evolutioniste care, conform BOR, invata copii lucruri gresite. Acum vine Lucian si ne spune ca cei ce propovaduiesc creationismul si geocentrismul ar putea sa ne puna copii ” să îngurgiteze o (alta) materie inutilă și falsă”? Iar noi ar trebui sa-l credem pe Lucian pe cuvant doar pentru ca este un crestin de bun simt?

Mai mult decat atat, nu ar fi benefic pentru copii ca profesorii de religie sa greseasca? In cazul in care vor intelege gresit invataturile crestine, nu le vor internaliza sau, doamne fereste, ar ajunge atei, nu vor avea circumstante atenuante la Judecata de Apoi? Sau si Dumnezeul lui Lucian este la fel de dobitoc ca cel al lui Mircea Diaconu si ar pedepsi copii pentru ca reprezentantii sai pe Pamant nu si-au facut corect „meseria”? (pe principiul „Stiu ca duhovnicul tau te-a violat si asta te-a facut sa urasti biserica si tot ce tine de ea, dar… pula mea… tot cred ca nu trebuia sa devii ateu… mars in Iad… hac!”)

Nu știu câte școli și licee sunt în România, poate 5.000, poate 10.000, dar chiar mă îndoiesc că Biserica dispune de 5.000 de sfinți pe care să-i trimită în fața copiilor și despre care Patriarhul însuși să poată spune cu mâna pe inimă: „Nu, nu vor greși niciodată!”

Pai daca Patriahul insusi ar spune ceva cu mana pe inima, cine l-ar crede? Cine l-ar crede pe cel ce conduce sleahta mafiota de la BOR? Cine l-ar crede pe cel care pisandu-se pe vorba „Da-i cezarului ce-i al cezarului si lui Dumnezeu ce-i al lu Dumnezeu” face pact cu statul ca sa poata indoctrina obligatoriu copii inca de la varsta de 5 ani? Cine l-ar crede pe cel care trimite indivizi nepregatiti la intrunirile ASCOR care l-au pus pe fuga pe Lucian? Pai se pare ca tocmai Lucian l-ar crede pe Patriarh… daca acesta s-ar jura pe rosu. Desi, nu-l crede cand ii spune, prin intermediul interpusilor sai, ca crestinismul trebuie sa fie „ritualizat, ierarhizat, codificat, întunecos, apăsător și vinovat”. Dar suntem la cules de cirese unde totul totul e permis.

Unde este credinta lui Lucian ca Dumnezeul lui bun si milostiv nu va avea grija sa trimita o revelatie „individuala si matura” care sa-i aduca la credinta corecta pe cei ce au fost „educati” gresit de viermii in sutana? Eu presupun ca, asemenea crestinilor de care incearca sa se detaseze, Lucian se crede buricul pamantului, un caz special. In fond are toate motivele: a fost creat dupa chipul si asemanarea lui si, mai mult decat atat, a avut o experienta „concreta, personala, inefabila”. Nu ca insignifiantii aia care se calca pe cap cand se baga moaste.