Un credincios are multe constante in viata sa, iar rugaciunea este una dintre ele. Rugaciunea este parte integranta din fiecare slujba, din fiecare post sau chiar din fiecare zi. Necesitatea rugaciunii este una din imperativele ale unei vieti de credincios, trebuie sa te rogi sa nu cazi in ispita, trebuie sa te rogi sa ti se ierte pacatele, trebuie sa te rogi pentru a primi ajutor divin. Dictionarul spune ca rugaciunea este o „cerere, multumire sau lauda adresata de credinciosi divinitatii”.
Se impune o intrebare: Raspunde Dumnezeul Crestin la cererile, multumirile sau laudele adresate prin rugaciune? Statistica arata ca nu. In Evul Mediu s-a crezut ca o corabie ce are la bord calugari care se roaga va beneficia de protectia divina. Rezultatele au aratat insa ca natura nu a tinut cont de rugaciunile calugarilor. In timpuri mai recente la un spital s-a testat 2 grupuri de bolnavi. Pentru un grup s-a adus un alt grup sa se roage pentru vindecarea rapida, pentru celalalt nu. Natura s-a incapatanat din nou sa desconsidere rugaciunile, procesul de vindecare urmandu-si cursul normal. Pentru un om de stiinta aceste studii statistice ar probabil fi suficiente pentru a stabili ca rugaciunile nu influenteaza natura. Pentru un credincios insa aceste studii nu inseamna nimic, pentru ca nu tin cont anumite variabile: curatenia sufleteasca si sinceritatea celui care se roaga. Insa nici aceste variabile nu inseamna nimic pentru ca exista o constanta care le anuleaza: Dumnezeu. In fapt, Dumnezeu nu raspunde la rugaciuni. Le poate asculta, insa nu raspunde, nu se manifesta in vreun fel la „auzul” vreunei rugaciuni.
Orice demers logic, porneste de la niste premise si, urmand niste reguli precise pentru a ajunge la o concluzie valida. Pentru a demonstra ca Dumnezeu nu raspunde la rugaciuni trebuie sa stabilim niste premise, niste propozitii general acceptate. Aceste premise pot fi acceptate sau nu astfel incat voi incerca sa le fac cat mai valide cu putinta, iar acestea sa nu poata fi contestate pe parcursul demersului logic.
Premisa nr.1: Dumnezeu este logic. Cum altfel ar putea fi Dumnezeu? Poate ca oamenii nu ar fi capabili sa inteleaga actiunile lui Dumnezeu pentru ca, in mod sigur, Dumnezeu are mai multa informatie decat noi si astfel poate lua cea mai buna decizie insa „rationamentul” din spatele unei actiuni a lui Dumnezeu trebuie sa poata fi inteles de un om. Ce rost ar mai avea sa ne rugam unui Dumnezeu care ar spune „Cercul are 4 colturi”, „un mar si cu un mar fac zece mere”? In Facerea 1:3 „3. Si a binecuvântat Dumnezeu ziua a saptea si a sfintit-o, pentru ca într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a facut si le-a pus în rânduiala.” se foloseste expresia „pentru ca” ceea ce demonstreaza un demers logic, o explicare a deciziei de a sfinti ziua a saptea. Nu este un fapt intamplator sau vreo „toana”, e o „randuiala” logica.
Premisa nr.2: Dumnezeu este drept. Cred ca aceasta caracteristica nu poate fi contestata insa multi credinciosi considera ca justitia divina are alte reguli decat cea pamanteana. Regulile de baza ale justitiei pamantesti sunt legile logicii, iar Dumnezeu este logic. Logica guverneaza doar principiile justitiei, nu si sistemul juridic sau punerea principiilor in practica, astfel incat nu logica se face vinovata de nedreptatile unui sistem juridic defectuos. Dumnezeu nu este insa legat de imperfectiunile sistemului juridic uman si astfel „sistemul juridic divin” este liber sa fie perfect. Ce alege un Dumnezeu logic intre un sistem juridic divin perfect si un sistem juridic divin imperfect?
Premisa nr.3: Dumnezeu permite existenta liberului arbitru. Existenta liberului arbitru este una din bazele crestinismului, contestarea ei insemnand chiar contestarea Dumnezeului crestin. De fapt, cred ca orice (Dumne)zeu ar incalca acest principiu ar da dovada de mare slabiciune. Un astfel de (Dumne)zeu ar parea mai degraba un mic copil ce se joaca cu o furnica, impiedincand-o sa se deplaseze intr-o anume directie. Multi filozofi au contestat existenta liberului arbitru insa demersul nostru se refera la un Dumnezeu care permite existenta liberului arbitru, existenta aceastuia fiind in acelasi timp o conditie obligatorie.
Sa luam pe rand tipurile de rugaciunile si sa vedem daca un Dumnezeu care intruneste caracteristicile de mai sus ar putea sa le raspunda.
Exista rugaciunea-cerere pentru succes: o mama care se roaga pentru ca fiul ei sa intre la facultate. Ce ar insemna ca Dumnezeu sa raspunda la o astfel de dorinta? Daca fiul ar fi suficient de pregatit Dumnezeu nu ar avea de ce sa intervina in mersul normal al lucrurilor. Daca fiul este insa insuficient pregatit asta inseamna ca Dumnezeu ar trebui sa „faca” in asa fel incat o persoana mai capabila decat fiul mamei rugatoare sa nu intre la facultate. Ar insemna ca cineva nepregatit sa intre la facultate. Ma indoiesc ca exista un om care sa-si doreasca sa fie operat de un medic care a intrat la facultate nu pentru ca a fost bine pregatit ci pentru ca mama lui s-a rugat la Dumnezeu, sau ca masina lui sa fie construita nu de un inginer bun ci de un om cu o mama credincioasa. Dumnezeu este insa drept si nu permite unor oameni nepregatiti ajunga intr-un loc destinat unor oameni pregatiti, nu-i asa?
La rugaciunea-cerere pentru sanatate nu se poate raspunde pentru ca Dumnezeu ar trebui sa raspunda la toate rugaciunile de sanatate care intrunesc anumite caracteristici (credinta, sinceritate, puritate sufleteasca). Altfel ar demonstra nedreptate. Daca un fumator inrait se roaga pentru refacerea plamanilor atrofiati de fumul de tigara la fel ca un ciung care-si vrea bratul inapoi n-ar fi corect ca Dumnezeu sa raspunda la fel la cererile lor? Ar fi drept ca Dumnezeu sa ajute un fumator inrait cand acesta se roaga sub imperiul durerii fara insa sa ajute un copil care este in coma in urma unui accident de bicicleta si deci in imposibilitatea de a se ruga?
Dumnezeu nu va raspunde nici la cererea nevestei care doreste ca sotul ei sa se lase de patima bauturii pentru ca Dumnezeu ar interveni direct si ar anula liberul arbitru ar persoanei respective. Oricat de mult si-ar dori un barbat ca sotia sa nu-l insele si oricat s-ar ruga la asta, Dumnezeu nu va incalca liberul arbitru al persoanei.
La rugaciunea-multumire sau rugaciunea-lauda Dumnezeu nu va raspunde pentru ca Dumnezeu nu are toane, nu este vanitos, nu are orgolii care sa-i fie gadilate, nu are o „coarda sensibila” care sa fie atinsa prin cuvinte mieroase. Rugaciunea-multumire este in fapt insa tot o rugaciune-cerere. O femeie care multumeste lui Dumnezeu pentru ca are copii sanatosi, face in mod implicit o cerere de pastrare a situatiei de fapt, isi doreste de la Dumnezeu o continuare a sanatatii copiilor.
Rugaciunea pentru iertarea pacatelor pare singura la care Dumnezeu poate raspunde chiar prin… iertarea pacatelor. Rugaciunea pentru iertarea pacatelor trebuie sa fie sincera, omul trebuie sa fie cuprins intr-adevar cuprins de remuscari pentru a-i fi iertate pacatele. Ori Dumnezeu vede asta, STIE ce e in sufletul omului. O astfel de rugaciune ar insemna ca persoana respectiva nu are credinta ca este cineva „acolo” care stie tot si are grija de toate. De fapt persoana care se roaga in acest mod denota lipsa de credinta intr-un Dumnezeu care isi cunoaste „meseria”. O mama care se roaga pentru succesul la scoala al copilului sau arata ca de fapt nu crede ca exista un Dumnezeu care stie ce face, care se asigura ca fiecare va intra la facultate pe locul pe care-l merita. Un fumator care se roaga pentru insanatosire, se indoieste de fapt de modul in care Dumnezeu a organizat corpul uman, ii contesta acestuia dreptul de a face ca plamanii sa se atrofieze in urma fumatului intensiv.
Rugaciunea-smerenie este cea care nu cere nimic, este rugaciunea prin care credinciosul isi accepta conditia de om pacatos, constientizand lipsa de insemnatate pe care o are in acest univers infinit. Este o acceptare a statutului de „fir de nisip in vant”, si este mai mult o afirmatie decat o rugaciune conform definitiei. Aceasta rugaciune odata adresata lui Dumnezeu isi pierde principala caracteristica: smerenia. Nu poti sa te crezi in acelasi timp „fir de nisip in vant” si cel/cea care merita atentia imediata a lui Dumnezeu.
Paradoxul rugaciunii consta in faptul ca desi are ca scop cresterea credintei nu este altceva deca o afirmare a propriei indoieli. In timp ce credinciosul isi repeta crezul, el isi contesta propriul obiect al rugaciunii, transformandu-si ruga intr-o ispitire a lui Dumnezeu. Uneori se intampla ca credinciosul sa primeasca un fel de „raspuns” pe care-l considera drept interventie divina. Nu este insa un pic prea indraznet sa afirmi ca Dumnezeu a cedat ispitei tale?
Pentru ca acest paradox sa nu existe trebuie sa renuntam la una din premisele demersului logic. Sau acceptam concluzia demersului nostru: Dumnezeu nu raspunde la rugaciuni.
PS: acest articol l-am scris acum cativa ani cand eram un deist „inconstient”