Despre credinta (II) – Forme si dimensiuni

In prima parte a seriei „Despre credinta” afirmam ca toti avem credinte si ca, din acest motiv, a avea credinte nu reprezinta in sine o virtute sau macar o insusire cu care un om sa se „mandreasca” (folosesc ghilimelele pentru stiu ca persoanele religioase au alergie la astfel de cuvinte si refuza ca acestea sa fie asociate cu propria persoana).

Desi credintele au caracter universal, ele vin in forme si dimensiuni din cele mai variate. Nu toate „variantele” de manifestare a credintei sunt apreciate de oameni, ci doar anumite forme si dimensiuni. Prin „forma credintei” inteleg enuntul acesteia, „declaratia de credinta”, iar prin „dimensiunea credintei” inteleg posibilitatea acesteia de a fi justificata cu „dovezi” (cu cat posibilitatea de a aduce dovezi in sprijinul unei credinte este mai mare, cu atat dimensiunea credintei este mai mica). Nu voi vorbi in acest articol despre ce poate fi considerat drept „dovada” si cum putem determina daca o dovada sprijina sau nu o anumita credinta.

Spre exemplu, afirmatia „Cred ca voi lua nota 10” o apreciem intr-un anume fel cand e spusa de un elev eminent care a studiat din greu pentru un examen si altfel cand e spusa de un elev care abia a trecut clasa. Ambele „declaratii de credinta” au aceeasi forma, dar alta dimensiune. Nu conteaza ce anume gandim despre cele 2 afirmatii, important este ca, in functie de sistemul nostru de referinta/valori, diferentiem cele 2 crezuri. Spre exemplu, unii pot considera normala atitudinea elevului studios si a-l considera nebun pe cel studios. Sau, la fel de bine, putem aprecia elevul repetent pentru „capacitatea de a nu fi influentat de rezultatele anterioare”.

Declaratiile de credinta pot fi similare ca dimensiune si diferite ca forma. 2 copii pot crede ca fiecare din tatii lor sunt cei mai puternici oameni din lume, afirmand 2 lucruri diferite desi ambele credinte pot avea aceeasi „justificare” („l-am vazut pe tata cum a ridicat un sac foarte mare”).

Fiecare credinta poate fi justificata prin alte credinte („cred ca povestea spusa ieri de prietenul meu e adevarata, pentru ca cred ca pana acum nu m-a mintit”) sau poate justifica, mai tarziu, alte credinte (daca crezi ca in cateva ocazii ca o persoana iti spune adevarul il vei crede mai usor data viitoare).

Revenind la credinta religioasa trebuie mentionat ca forma acesteia este rareori cea formulata verbal. „Cred in Dumnezeu” are o anumita semnificatie (sa-i zicem „forma reala”) in cazul ortodcsilor („Cred intr-un Dumnezeu care a scris Biblia, care are un fiu pe care l-a trimis pe pamant prin conceptie imaculata, care s-a rastignit pentru pacatele noastre …”), alta semnificatie in cazul unul musulman si cu totul alta semnificatie in cazul unui deist. Aceasta simplificare a formei credintei duce si la iluzia uniformizarii dimensiunilor acesteia. E suficient sa urmaresti pe forumuri o discutie pe teme religioase in care isi baga creierul un ateu; vei observa o coalizare instantanee intre toti teistii, toti cei care spun „Cred in Dumnezeu”. Cand insa dispare din peisaj ateul, forma („verbailizarea credintei”) nu mai are importanta si atunci reincep discutiile teologice pe marginea dogmelor, singurul tip de discutie care, in acel context, poate aduce un raspuns la intrebarea „Care credinta merita adoptata?”. Cand spun ca o credinta trebuie sa merite sa fie adoptata nu ma refer la posibilitatea ca cineva sa te mituiasca pentru a adopta o anumita pozitie, ci de o adoptare/acceptare/asumare a credintei la nivel intern, nu doar la nivel declarativ.

Asta este adevarata intrebare care trebuie pusa atunci cand vorbim de credinte si nu daca trebuie (avem voie) sau nu sa facem „saltul de credinta”. Iar aici, ratiunea este singura care poate face diferenta.