Codul de bune practici, sau cum sa te impusti in picior

Am urmarit discutiile televizate legate de relatiile dintre hypermarketuri, despre legatura de tip stapan-sclav care ar exista intre „speculantii straini” si „producatorii cinstiti romani”.

Dar reflexele sceptice ale mintii mele tot incercau sa puna cateva intrebari. Sunt convins ca ridicarea acestor probleme in talk-show-urile cu pretentii de la televiziuni ar fi lamurit mai mult intentiile adevarate ale sustinatorilor „codului bunelor maniere in retailing”

1. Dar rafturile, doamna, cat costa rafturile?

Rafturile dintr-un hypermarket sunt o resursa. Limitata. Mai mult, 2 rafturi nu sunt la fel. Raftul de la nivelul privirii clientului este, pentru client, mai accesibil decat raftul de jos, care este la randul lui mai accesibil decat raftul de sus. Astfel fiecare producator, in mod normal, doreste sa se afle pe raftul cel mai accesibil. Cum si cine stabileste cine apare pe raftul cel mai accesibil? Producatorii prin rotatie? Dupa ce criterii? Un producator de lactate cu 200 de produse primeste de 2 ori mai mult spatiu pe raftul „bun” decat unul cu 100 de produse? Dar daca producatorul care face 100 de produse de lactate realizeaza 20 de tipuri de produse (10 tipuri de iaurt, 3 tipuri de lapte etc) iar cel care face 200 de produse face doar 10 tipuri de produse?
Pana la initiativa „onestilor producatori romani” hypermarketurile stabileau un pret pentru limitata resursa numita „raft de calitate”, pe care producatorii acceptau sau nu sa-l plateasca. Uneori il plateau cei care aveau campanie TV pentru cresterea imaginii brandului, alteori cei care produceau cu adaosul cel mai mare, alteori produsele noi care aveau nevoie de vizibilitate. Aveam diversitate.
Dupa legiferarea relatiei hypermarket-producator, hypermaketul va stabili exclusiv pe criterii de performanta ce produse apar pe fiecare raft. Iar criteriile de performanta se refera maximul adaosului comercial pe care il pot obtine. Astfel, vor promova produsele de slaba calitate, dar ambalate frumos si care „vor lua fata” celorlalte produselor. Pus in fata unei astfel de situatii, un producator care face produse de calitate poate opta pentru reducerea pretului de vanzare catre hypermarket pentru a-l „stimula” sa-i promoveze produsul. Numai ca stimularea hypermarketului nu se va face prin plata unei taxe ci prin reducerea pretului. Aceeasi Marie cu alta palarie. Desigur asta, daca nu cumva hypermarketului i se refuza dreptul de proprietate asupra raftului si producatorii stabilesc prin negociere cand si cine isi va putea pune produsele pe „rafturile bune”.
Desigur, „jigodiile” din conducerea supermarketurilor ar putea sa inceapa negocieri asidue cu producatori externi pentru aducerea celor mai ieftine produse (indiferent de calitate) care sa le asigure cel mai mare profit. In supermarketuri nu va mai fi concurenta intre produse bune si produse proaste ci doar intre produse scumpe si produse ieftine. Iar alea vor fi toate din strainatate.

Dar investitiile, doamna, unde sunt investitiile?

Multi dintre producatorii romani se plangeau ca, datorita taxelor de raft, comisioanelor de intrare in magazin etc. nu mai aveau profit si ca, munceau degeaba. Reclamau pierderi de milioane de dolari pe an, datorita relatiei cu hypermarketul in care au fost impinsi cu de-a sila. Buuun… Totusi un hypermarket costa cam 3-5 milioane de euro. Un manager inteligent, daca ar observa ca investitia intr-un hypermarket e mai mica decat pierderea provocata de relatia cu un tert ar decide sa investeasca intr-un hypermarket. Mai ales ca hypermarketurile romanesti raporteaza profituri uriase. De ce nu se unesc producatorii romani sa rastoarne tirania hypermarketurilor straine? Pentru ca, odata cu inaugurarea hypermarketului construit la comun ar incepe aceeasi disputa: „Cine si cand apare pe rafturile bune?”. E mult mai simplu sa-i lasi pe altii sa-ti construiasca hypermarketul si apoi sa-l fortezi sa-ti puna produsele cand si unde vrei tu (eventual dupa o negociere cu ceilalti producatori autohtoni).
Adevarul este ca sunt producatori care au facut astfel de investitii. Angst si Cristim au reteaua lor de magazine. Nu sunt hypermarketuri pentru ca nu ar putea umple un hypermarket si nu asta este obiectul lor principal de activitate. Deci se poate. Vorba occidentalului „where there’s a will, there’s a way”.

3. Dar patronii romani, doamna, cum sunt patronii romani?

Nu stiu ce experiente au avut altii cu patronii romani, insa experienta mea si a cunostintelor mele mi-a aratat ca patronii romani folosesc o foarte mare parte din profituri pentru satisfacerea unor mofturi (personale sau ale odraslelor). Nu cred ca toate masinile de lux si vilele din cartierele de fite din Romania apartin catorva „regi” care au contracte cu statul (regele asfaltului, regele curentului etc). In toate discutiile televizate despre situatia de sclav in care se afla producatorii romani plutea in aer o presupozitie: „Patronii romani au facut tot ce le sta in putinta sa fie eficienti”. In mod cert nici un producator roman nu are nici o amanta angajata in propria firma. Nici un amic sau ruda a onestilor patroni romani nu a fost angajat in ciuda incompetentei sale. Nici un patron roman nu a hotarat sa-si cumpere o masina de 200.000 de euro in locul retehnologizarii unei sectii de productie. Si nici un patron roman nu-si plateste prost angajatii iar acestia nu au nici un motiv sa munceasca in dorul lelii. Nu stiu de ce, dar am senzatia ca din tabloul asta mai lipseste o marmota care sa inveleasca ciocolata in staniol.

4. Ce ne asteapta?

In hypermarketurile din Madrid kilogramul de inele de calamar proaspat este 3 euro iar kilogramul de ulei de masline 2 euro. Preconizez ca, pentru mentinerea profiturilor, hypermarketurile romanesti vor incepe sa negocieze cu importatorii si distribuitorii mari din Europa. Isi vor organiza probabil o firma de transport si isi vor construi depozite pentru marfuri. Sau vor apela la firme super-specializate care lucreaza ca ceasurile elvetiene. Pe rafturile lor vor apare din ce in ce mai mult produse straine. Mai ieftine. Poate si mai bune. De la firme care au inteles ca in piata castiga cei care ofera produsele mai ieftin, mai rapid, mai bine. Sau poate nu. Poate hypermarketurile romanesti se vor multumi cu profituri mici. Vor incepe sa taie pe ici pe colo. Se vor inmulti cazurile de sobolani care alearga pe rafturi, etichete cu preturi gresite etc. Si, intr-un final vor falimenta. Iar producatorii romani vor falimenta, pentru ca nu au unde sa vanda. Pentru ca statul, in loc sa se asigure ca legile curente sunt respectate (cele privind curatenia, afisarea corecta a preturilor) trebuie sa inventeze altele noi. Iar pentru urmarirea aplicarii acestora va fi nevoie de noi birocrati, platiti tot din salariile noastre. Vom plati mai putin pe mancare si mai mult pe impozite. Asta daca nu cumva, managerii hypermarketurilor chiar au responsabilitati fata de actionarii acestora.

7 comentarii la „Codul de bune practici, sau cum sa te impusti in picior”

  1. Mă tem că ţi-a scăpat ceva esenţial aici: hypermarketurile fac profit mare. Hypermarketurile se aprovizionează la preţuri de nimic de la producătorii români.

    Avem de exemplu cel mai scump lapte din Europa, dar producătorul încasează mumu. Unde se umflă preţurile? La distribuţie tată, la distribuţie. Adică fix cei care adaugă cea mai puţină valoare produselor câştigă cel mai mult.

  2. Vezi punctul 2… ala cu investitiile. Si partea cu statul, care ar trebui sa se asigure ca concurenta e pe bune, nu sa reglementeze dreptul hypermarketului de a dispune de propriile rafturi. Iar pretul este intotdeauna stabilit pe baza cererii si a ofertei. Daca hypermarketurile isi permit sa puna preturi mari o fac fie pentru ca sunt prea putini ofertanti, fie pentru suntem noi prea calici (a se vedea hypermarketurile duminica).

  3. Pe mine nu ma afecteaza raftul ala… eu caut ce am nevoie indiferent ca e jos sau sus. Sunt capoasa si ma duc la cumparaturi ca la terapie: fara graba, cu lista, domol.

  4. Si vreau sa zic si ca as aprecia un pret si mai mic la alimentele neprocesate (laptic, carne proaspata, unele legume), nu de alta, dar le procesez eu acasa, ca-s mai sanatoase si mai gustoase facute de mine!

  5. Mai ca ti-as da dreptate, dar ti-a scapat un element cheie, pe care putina lume l-a surprins in toata povestea asta, asa ca am sa il explicitez printr-un exemplu (cifrele sunt bineinteles foarte aproximative)

    1. Tu produci lapte si vrei sa il vinzi in retea la ei; ei iti spun ca tu ai de platit taxele X, Y si Z; dupa ce iti faci calculele, ajungi la concluzia ca la volumul tau de lapte ajungi sa platesti 1,5 lei / litru numai taxe, asa ca nu mai poti vinde cu 2 lei laptele, ci cu 3.5 lei

    2. supermarketul nu are nici o problema cu tine si e de acord sa ti-l cumpere cu 3.5, numa sa platesti tu taxele alea de 1.5 – aparent se mai invart niste bani, dar e un joc cu suma zero, deci teoretic nu ar trebui sa ridice suspiciuni

    3. acum tu vinzi lapte la 3.5 lei la supermarket si vrei sa vinzi si la reteaua de magazine „din coltul strazii” – dar iti amintesti brusc ca tu ai semnat o intelegere cu supermarketul ca nu vei vinde nimanui cu mai putin de 3.5 lei, asa ca ii vinzi si celui din colt cu 3.5 lei, care dupa ce isi pune adaosul lui, care e evident mai mare decat al supermarketului pt ca cel putin teoretic ele e in buriocul targului, are volume mai mici, blah, blah, blah, va ajunge sa il vanda cu 5 lei fata de 4 cat e la supermarket

    4. toti romanii, lihniti de foametea saraciei vor cumpara lapte de la supermarketul care prinr-o manevra juridica si-a asigurat cel mai mic pret din piata; in acelasi timp, magazinul de cartier da faliment, din lipsa de cumparatori din cauza preturilor, desi el ar fi putut vinde bine mersi laptele la 3,5 lei – ceea ce ar fi insemnat ca supermarketul trebuia musai sa scada la 3, ca altfel nu se mai deranja nimeni

    E clar acum si de unde vin profiturile uriase ale supermarketurilor? Asta este de fapt principala problema reclamata de producatori. Nu zic ca ei nu au interese si sunt niste inocenti, dar la faza asta au dreptate.

  6. Cateva precizari:
    1. pretul nu este stabilit in totalitate de cost. Daca pe o piata laptele poate fi cumparat cu 3,5 lei la pretul asta va fi vandut. Daca supermarketul renunta la acele taxe nu inseamna ca brusc vom avea noi produse mai ieftine pe rafturi.
    2. procesatorul de lapte cumpara laptele vrac de la „tarani”. In acelasi cod de bune practici intra mentiuni legate de protectia acestora. Ma indoiesc.
    3. cine dracu i-a pus pe producatorii romani sa semneze contractele prin care se obliga sa nu vanda mai ieftin in alta parte? le-a pus cineva pistolul la tampla? sunt convins ca si-au facut calculele inainte sa semneze si au vazut ca e rentabil. pe parcurs si-au dat seama ca pretul il face piata si ca, la sumele pe care romanii sunt dispusi sa le ofere pe kg de lapte ar putea castiga mai mult.

    Ce s-ar intampla daca o fabrica de lapte importanta si-ar dubla productia (nu se poate ca nu exista destui fermieri; aici e o alta discutie)? Ar scoate din supermarketuri alte firme pentru ca, la pretul actual, se poate vinde o anumita cantitate de lapte si n-ar fi nevoie de atatia producatori prezenti in supermarket. Producatorul iesit din supermarket ar merge la magazinele de cartier si ar vinde mai ieftin (asta spun producatorii, ca nu pot vinde mai ieftin in alta parte, nu?). Caz in care supermarketurile vor avea de ales intre a scade pretul (micsorandu-si taxele caci producatorii care vand prin ei castiga foarte putin si nu au cum sa scada preturile) sau sa nu mai vanda lapte deloc.
    De fapt iesitul din supermarket ca masura anti-supermarket s-ar fi putut face si pana acum. Ar fi fost suficient cred ca 2-3 de producatori de lapte sa fi iesit de acolo si sa umple magazinele de cartier cu lapte ieftin. Nu s-a facut ca nu e rentabil. E mai usor sa vinzi cu tirul si nu „la bucata”. Si la fel de usor e sa vrei sa ai aceleasi profituri ca atunci cand vinzi la bucata.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *