Criza actuala a adus cu sine si intrebari privitoare la viabilitatea democratiei ca sistem politic. Principala acuza este ca politicienii sunt inclinati sa promita cat mai multe persoanelor care au nevoie de asistenta din partea statului (iar daca acestia sunt prea putini, sa faca in asa fel incat aceasta categorie sa fie cat mai larga) iar alegatorii sunt inclinati sa-i voteze pe cei care promit marea cu sarea. Asta este corect, dar aceasta problema poate fi rezolvata prin limitarea fondurilor la care are acces politicul. Spre exemplu, daca statul ar avea fonduri suficiente doar cat sa sustina justitia, armata si politia nici un politician n-ar putea promite cresterea salariulului minim. Dar nu despre asta vreau sa vorbesc…
Acuzele care se aduc democratiei vin chiar de la membri ai Parlamentului European, cetateni care primesc mii si zeci de mii de euro pe luna pentru a plimba hartii pe la Bruxelles. Iar acum ei sunt cei care sunt pusi sa decida daca constructia numita Uniunea Europeana continua sau i se pune bulina rosie. Irlandezilor si grecilor li s-a refuzat organizarea de referendumuri pe acelasi principiu: oamenii vor alege ce e bine pentru ei, pe termen scurt. Cu toate astea in Parlamentul European se organizeaza „referendumuri” in care cersetorii, pensionarii si asistatii sociali cunoscuti sub numele de „parlamentari europeni” vor fi pusi sa voteze daca mai vor sau nu sa primeasca 10-15.000 euro pe luna.
Cine mai crede ca cersetorii, pensionarii si asistatii sociali de la Bruxelles nu vor sustine constructia europeana pana in panzele albe? E ca si cum i-ai cere Elenei Udrea sa nu mai construiasca patinoare si piscine in sate uitate de lume.