Catalin Mares se intreaba care este crestinismul cu care se asociaza omul care se intituleaza „crestin”. Pentru cineva cat de cat familiar cu regulile logicii articolul miroase de la o posta a „no-true scotsman fallacy” astfel incat n-am sa comentez asupra acestui aspect asa cum nu ma voi lega de vreuna din teologiile „crestine”.
Ceea ce vreau sa arat este comportamentul duplicitar al credinciosilor. Atunci cand un ortodox intalneste un adventist sau un catolic il va acuza de sectarism sau de ruperea de adevarata credinta a „Sfintilor Parinti”. Intotdeauna in spatele acestor acuze (care merg si in sens invers) sta mereu o autoritate care explica de ce „crestinismul meu” e mai bun decat „crestinismul tau”. Vechimea dogmei, aparenta concordanta dintre dogma si textul Biblic, numarul de miracole ale sfantului care a dat intrepretarea textului religios sunt cateva din argumentele care sunt folosite pentru a demonstra superioritatea unei anumite secte crestine.
Crestinii mai liberali (universalisti, ecumenisti etc) nu se cramponeaza de aceste aspecte care tin de dogma, insa marea majoritate da. Si pe buna dreptate. In spatele acestor argumente sta principiul non-contradictiei care este inviolabil. Un Dumnezeu care vrea sa odihnesti sambata este diferit de unul care vrea sa te odihnesti dumnica, chiar daca pe ambii ii cheama Yehova, au un fiu pe nume Isus care a murit pe cruce si s-a ridicat din morti. Un Dumnezeu care si-a trimis fiul pe lume prin conceptie imaculata este diferit de unul care nu facut-o in acelasi mod.
In cazul diferitelor arome de crestinism aceste diferente sunt mai usor de „digerat” insa acest principiu este evident cand un crestin vorbeste despre un Dumnezeu si un musulman vorbeste despre un Dumnezeu. In mod categoric vorbesc despre zei diferiti si sunt pe deplin constienti de asta. Evident si aici exista religiosi mai liberali pentru care diferentele sunt si in acest caz minore, dar exceptiile sunt mai rare.
Caracterul duplicitar al religiosilor se observa cel mai repede cand interactioneaza cu un ateu. Faptul ca ateul nu crede in dumnezeul lor devine brusc strigator la cer, desi, asa cum am aratat, in aceasi situatie se afla si musulmanul, evreul sau oricare alt crestin care nu face parte din aceeasi secta. Un ateu este irational pentru ca nu crede in dumnezeul ortodox, in timp ce catolicul nu este irational pentru ca nu crede in dumnezeul ortodox. Pe orice forum de discutii in care se abordeaza problema existentei lui Dumnezeu religiosii uita instantaneu de diferentele doctrinare si coalizeaza in lupta cu inamicul comun, ateismul.
In schimb, crestinii nu coalizeaza cu ateii pentru a combate islamul, evrei nu coalizeaza cu ateii sa combata crestinismul. Probabil in subconstient religiosii realizeaza faptul ca argumentele pe care ateul le foloseste impotriva religiei X sunt aceleasi cu argumentele impotriva religiei Y (epistemologia autoritariva e absurda, supranaturalismul este intelectualmente falimentar).
Candva am avut o discutie cu un crestin care nu putea accepta ca nu cred intr-un Creator. L-am intrebat:
- Ai fi multumit daca as crede in Allah?
- Ai fi multumit daca as crede ca Dumnezeu a existat, dar s-a sinucis intre timp?
- Ai fi multumit daca as crede intr-un Dumnezeu care va trimite toti crestinii in Iad pentru ca cred aberatiile scrise in Biblie?
Evident ca nu ar fi fost multumit doar cu atit. Cat de mult ar fi vrut sa cred nu mai conteaza. Astfel incat de fiecare data cand voi fi intrebat daca cred in Dumnezeu nu voi accepta doar atit si voi intreba la randul meu „Care Dumnezeu?”
PS: Acest mod de abordare se numeste ignosticism si este superioara agnosticismului pentru ca-i lipseste acea plasa de siguranta numita „Nu stiu deci nu-mi dau cu parerea”.
1 response