Am auzit de multe ori crestini care sustin ca Dumnezeu exista prezentand argumentul moralei absolute: „Daca nu exista un Dumnezeu care sa stabileasca regulile absolute ale moralitatii relativismul moral va declansa haos, vor fi numai crime, violuri si furturi”. Mai sunt si alte variante, care sunt sigur ca va sunt cunoscute.
Ca si in cazul argumentelor filozofice ale existentei lui Dumnezeu, prima obiectie care exista in privinta acestui argument este: „Ce legatura are?”. Asa cum argumentul primei cauze nu aduce nici un argument in privinta existentei unei prime cauze triple care are un fiu si care s-a rastignit pe cruce nici existenta unui standard moral absolut legiferat de o entitate supranaturala nu aduce nici un argument in privinta existentei unui complet de judecata numit Trinitatea care are in componenta un judecator care a venit pe Pamant si a blestemat un smochin ca-i era foame. Unii vor spune ca astea fac parte din procesul numit „construirea cazului” in care, cel care argumenteaza o pozitie aduce dovezi care se acumuleaza si care, impreuna, justifica concluzia. Lasand la o parte faptul ca aceasta tehnica ne poate duce la concluzii false (ex: daca stim ca cineva a fost in vacanta la Paris, si a fost in vacanta in 2009 nu putem trage concluzia ca acea persoana a fost in vacanta la Paris in 2009) fiecare argument trebuie sa sustina o parte a concluziei. Concluzia ca Dumnezeu este Trinitatea Crestina necesita acceptarea Bibliei drept dovada, ceea ce exclude necesitatea argumentului imperativului moral (daca Biblia e adevarata, atunci Dumnezeu exista si este Trinitatea).
A doua problema a acestui argument este: „Ce cauta cutia asta aici?”. Este frecventa opinia credinciosilor ca Dumnezeu nu poate fi inclus in niste limite, si ca nu este obligat sa respecte nici macar regulile logicii. Se pare, ca credinciosii, accepta sa-l scoata pe Dumnezeu din cutia logicii, dar nu accepta sa-l scoata din cutia moralitatii. De ce are Dumnezeu obligatia sa fie moral, sa stabileasca limitele absolute ale moralei? Eeee… cum l-am scos pe Dumnezeu in afara logicii, normal ca la intrebarea asta nu se raspunde logic si raspunsul este „pentru ca ipse dixit” unde „ipse” este un preot sau o figura autoritara din copilaria individului si pentru ca „ipse” i-a spus ca un alt „ipse” (ala care a scris Biblia) a vorbit direct cu Dumnezeu. Si aceasta obiectie, indica faptul ca nu este nevoie de acest argument pentru a ajunge la concluzia ca Dumnezeu este Trinitatea Crestina.
Chiar presupunand ca interlocutorul nu crede in Biblie si argumentul chiar este destinat sa sustina ideea ca exista un Dumnezeu (nu cel crestin) argumentul este inutil. Prespunand ca exista niste legi morale absolute, nimic nu sugereaza ca Dumnezeu le-a dat sau ca Dumnezeu exista (s-a sinucis intre timp?). In plus, existenta unor legi de „modelare” a comportamentului este inutila daca nu exista si mecanismul care sa pedepseasca comportamentul „ilegal”. Este imperios necesar, ca dupa stabilirea acestor reguli, ca ele sa aiba si o valoare reala, Dumnezeu sa infiinteze si Tribunalul si Puscaria. Ori, pentru a justifica aceste noi „institutii” e nevoie de… Biblie. Ne intoarcem deci la inutilitatea argumentului, singurul lucru carte trebuie demonstrat fiind afirmatia Biblia = Adevarul.
Lasand la o parte aceste „tehnicalitati” sa analizam ce spune acest argument despre cel care-l spune. Persoana care prezinta acest argument spune ca „Daca nu exista Dumnezeu care sa ne spuna ce avem voie sa facem si ce nu trebuie sa facem, eu nu gasesc nici un motiv care sa ma opreasca sa nu ucid, violez, fur sau chiar sa fur copilul unei mame sa-l violez si apoi sa-l ucid.” D’asta numesc eu, argumentul sociopatic al existentei lui Dumnezeu. Interlocutorul crede ca nimic, in afara unei pedepse infinite, nu ne-ar opri sa ne comportam ca niste zombi insetati de sange. Teoria mintii ne spune ca atribuim altora aceleasi tipare de gandire pe care le utilizam si noi. Interlocutorul trebuie ca crede acelasi lucru si despre el. Pe el nu l-ar opri nici puscaria sa nu violeze copii, nici posibila ostracizare a celorlalti membrii ai societatii, nici macar frica de retaliere a celui agresat. Nu, aceste „mici” inconveniente temporare nu-l deranjeaza. Nu, sociopatul are nevoie sa stie ca va fierbe pentru eternitate intr-un cazan cu smoala ca sa-si inabuse instinctele criminale.
Pe cei care utilizeaza acest argument ii sfatuiesc sa nu mai citeasca acest blog si sa-si pastreze credinta. Pana la moarte. Pe bune!
colegu’ da metafizica cu ce se ocupa? nu tot cu argumente deastea cu Dumnezeu sau un principiu unic.
De unde intuitia asta, de unde?
Si cat despre analiza ta in care pui de silogisme cu tona plus ditamai tautologiile, sincer pune-ti inima la contributie.
Nu ma refer ca este organul principal dar pentru curiozitatea ta este un organ important in culturi necrestine.
Cat despre minte, nu functioneaza la toti ci se adapteaza la sensibil la majoritatea.
Chiar tare ai fi sa scrii una despre sensul inimi la necrestini, ar fi super genial.
Ok cat despre anahrie drept argument este jalnic sa te exprimi astfel dar acolo nu ai identificat defat mama si tata psihiatriei(nici nu aveai de unde sa stii), adica magnetismul animal. Este prima etiologie valida a nebuniei undeva prin secolul 18 in Franta. Adica un tipic in gura celor de care si eu ma dezavuez. Sincer daca exista Dumnezeu pledez prin perfectiuni nu prin haos, aici ai dreptate.
Colegu’, dar strawmanu’ asta de unde e?
Blogul asta nu se ocupa cu demontarea ideii ca Dumnezeu (notiunea vag definita) nu exista ci doar cu demontarea ideii ca Dumnezeu (ala care are barba, are copii sau profeti blah… blah…).
Metafizicienii pot sa gaseasca si argumente privind existenta lui Xenu, daca nu incearca sa faca din scientologie o religie nationala nu-i nici o problema.
Legat de intrebari:
1. „Gandesc deci exist” e singura certitudine, nicidecum „Simt deci exist”. De altfel studiile arata ca inima/sufletul se duce pe apa sambetei daca „accidentezi” creierul. Indiferent de religie.
2. Intuitiile (alea care nu pretind a fi revelatii) sunt rezultatul proceselor computationale ale mintii care ies la nivelul constientului. Presimt un strawman asa ca precizez ca creierul e CA un computer, nu este DOAR un computer.
Operatia de a defini inima = suflet nu este egala cu ce ti-am pretins in legatura cu inima.
In fiziologie nu este asa cum zici cu inima, ba chiar bataile autonome ale inimi sunt prezente si dupa moartea cerebrala. Conceptul de moarte cerebrala, este dezbatut si in prezent si este un element definit in ani 60 ca artificiu in donarea de organe. Nu a fost nici pana astazi demonstrata ba chiar sunt scoli medicale care l-au renegat cum exista si o tabara care duce marja spre procese mai mult preagonice.
Tu definesti intuitia intr-un fel de epistemiologie cibernetica( cibernetica este o epistemilogie), filozofia mintii care e la mare cautare in ziua de azi, recunosc ca nu am aprofundat-o deci nu o comentez. Dar bionic analizand ce afirmi ma face sa ma intreb daca era nevoie de computer pentru a modela instinctele, sau daca sistemul de operare este defapt prima psihologie?
Chiar si asa obscur cum nu observi ca sunt taine si ca necesita o atentie, procesele astea sunt mult mai evoluate. Adica tu o sa-mi sustii ca daca intuiesc e in virtutea un procese de operare care i-mi scapa deci le voi defini asa „procese de operare”.
O revelatie e evident ca nu e intuitie, ea include un proces extern pe care „procesele de operare” il vor incapsula in ceva inteligibil
Cat de inteligibil? asta e problema legata de a demostra ceva
Aia presupusi profeti in diferete curente religioase au aceasta capacitate dezvoltata, de a face intelese revelatiile lor, nu inseamna ca spun si adevarul, just.
Atat timp cat ocupatia asta umana s-a dezvoltat in milenii deja intrebarea mea era de unde a aparut? Dar nu e un raspuns clar, cred, la toata discutia asta.
Cum poti defini ca exista sau nu acel Dumnezeu, mi-e i-mi scapa pentru ca nu stiu sa fie chiar asa teologic vorbind. E doar un ipostas ce sustii tu dar Dumnezeu este unul. Problema este in faptul ca tu crezi ca ai un fel de misiune divina si o sa-ti dai seama ca e doar intuitia ta. Ca nu cred sa fi avut vreo revelatie.