Esti aici: Prima pagina » Arhiva pentru Filozofie

Pierdut definitia lui Dumnezeu. O declar nula.

Cuvantul “Dumnezeu” este atat de uzat si abuzat incat pur si simplu, pentru mine, a devenit de ceva timp lipsit de semnificatie. Asa cum un copil terorizat in fiecare seara de niste parinti betivi are toate sansele sa devina un membru inutil al societatii, cuvantul “Dumnezeu” abuzat pe rand de apologeti, clerici si enoriasi isi pierde utilitatea lingvistica si puterea de reprezentare. Cand aud pe cineva necunoscut rostind cuvantul “Dumnezeu” nu am absolut nici o idee despre ce vorbeste.

Argumentele filozofice sunt primele care au adus stricaciuni cuvantului “Dumnezeu”. “Cel mai mare lucru care poate fi conceput” este o aberatie atat de mare incat este suficient sa adaugi o felie de pizza ca sa obtii un lucru si mai mare. Argumentul primei cauze este nu aduce absolut nimic in plus cunoasterii umane. E prima cauza constienta? Mai e in viata? E pedofila?

Dupa ce filozofii si-au facut mendrele cu notiunea de Dumnezeu pana aproape de neintelegere, creand iluzia unei argumentatii valide este randul credinciosilor s-o batjocoreasca amestecand-o cu mituri antice ale unor popoare infricosate de urgiile naturii. A spune ca Yehova este “cel mai mare lucru care poate fi conceput” este o ineptie exasperanta caci tot ce trebuie sa faci este sa scoti din peisaj o victima a potopului sau blestemul aruncat de Isus asupra smochinului ca sa-ti dai seama ce usor poate fi conceput ceva mai mare ca Yehova. Daca filozofii mimeaza, in incercarea lor, un demers sincer de cunoastere, credinciosii obisnuiti nici nu-si bat capul cu asa ceva. Trecerea de la “E o ineptie sa crezi ca totul a pornit din nimic” (argumentul primei cauze) la “Esti o lighioana ca nu crezi cand Isus s-a sacrificat pentru tine” (prima cauza brusc are un copil la fel de etern ca si ea) e atat de nonsalanta incat nici nu merita sa-ti mai bati capul cu un raspuns.

Cineva ar putea spune ca cuvantul “Dumnezeu” are un inteles mai cuprinzator si include toate instantele particulare (Yehova, Allah etc) in acelasi mod in care cuvantul “copac” se poate referi si la “stejar” si la “plop”. Dar pentru asta deja avem cuvantul “zeu”. Cuvantul “Dumnezeu”, datorita disperarii cu care toti vor sa-l monopolizeze, este lipsit de caracteristicile unui termen general. Daca Yehova este Dumnezeu atunci Allah nu poate fi, si viceversa. Daca Yehova care vrea sa te odihnesti sambata este Dumnezeu atunci un alt Yehova care vrea sa te odihnesti duminica nu este Dumnezeu. E o iluzie, o nauca nalucire. In schimb, un stejar este un copac fara ca aceasta relatie sa excluda plopii din multimea “copacilor”. Cand adeptii stejarilor vor spune ca plopii sunt doar niste arbori si nu sunt copaci adevarati voi fi pus in situatia sa declar nula o alta definitie.

PS: gasitorului nu se ofera recompensa.

“De ce?” si “Cum?”

Acum mai bine de un an am urmarit o mare parte din prelegerile conferintei “Beyond belief: Enlightenment 2.0″. Una din ele m-a socat prin”aroganta” conferentiarului, pe numele sau Peter Atkins. Acesta prevedea nici mai mult nici mai putin decat “moartea filozofiei” (pe care o privea intr-un sens mai restrans drept un anume mod de privi si intelege lumea) datorita ascensiunii stiintei ca metoda de cunoastere a adevarului.

La final, in timpul sesiunii de intrebari si raspunsuri, Peter Atkins afirma ca intrebarile care incep cu “De ce?” nu conduc la imbunatatirea cunoasterii despre lume si ca doar intrebarile care incep de tip “Cum …?” pot face asta. Cred ca are dreptate.

Desigur nu este vorba de toate intrebarile care incep cu “De ce” ci doar de unele. Limbajul permite reformularea multor intrebari de tip “de ce” in intrebari care de tip “cum” si viceversa. “De ce s-a stricat masina?” inseamna “Cum de s-a defectat motorul?”, iar “Cum de ai dat la Automatica?” inseamna “De ce ai dat la Automatica?”. In timp ce unele intrebari de tip “de ce” pot fi transformate imediat in intrebari de tip “cum”, altele necesita timp pentru reformulare. Spre exemplu, omenirii i-a luat ceva timp sa treaca de la intrebarea “De ce isi schimba luna pozitia aparitiei pe cer?” la “Cum se deplaseaza luna in spatiu?”.

Adevarul este ca omenirea a aflat multe raspunsuri la intrebarile de tip “cum”. Stim cum a evoluat viata pe Pamant, cum putem transforma petrolul crud in energie, avem cateva ipoteze destul de bune despre cum a aparut viata pe Pamant, cum s-a format Universul si cum functioneaza mintea si uneori suntem neajutorati in privinta unor intrebari despre cum sa fim fericiti, cum sa atingem succesul, cum sa ne folosim la maxim potentialul.

Nu cred ca sunt un caz singular, asa ca ma voi aventura sa afirm ca multi dintre noi am fost tintuiti la pat cu privirea in tavan de intrebari de genul “De ce exista ceva in loc de nimic?”, “De ce sa fac eforturi?”, “De ce traiesc?”. Daca luam prima intrebare, favorita credinciosilor, si analizam raspunsurile propuse de-a lungul timpului, vom ramane nesatisfacuti de calitatea acestora. Putem spune ca de la aparitia lui Homo Sapiens nu am avansat deloc in a raspunde la aceasta intrebare. Pana si Biblia, una din cartile care pretinde ca ofera raspunsul la intrebarea “De ce suntem aici?”, incepe printr-o tentativa esuata de a explica CUM a aparut acest “aici”.

Am iesit din pesteri, am construit corabii ca sa mergem mai departe pe mare, am construit masini si trenuri ca sa mergem mai departe pe uscat, am construit avioane si nave spatiale ca sa mergem mai departe in spatiu, am construit telescoape si le-am indreptat spre centrul Universului ca sa mergem mai departe in timp. Toate astea pentru ca unii dintre noi au trecut peste “de ce?” si au intrebat “Cum?”.

Nu vreau sa spun ca trebuie sa scoatem TOTI din vocabular intrebarile de tip “de ce”. Peter Atkins avea dreptate in ceea ce priveste evolutia cunoasterii umane a realitatii (religie > filozofie > stiinta) dar pasii sunt parcursi si la nivelul fiecarui individ (in copilarie ascultam autoritatea, in adolescenta ne revoltam si punem totul la indoiala, la maturitate avem o parere despre lume si cum o putem “modela”) si aici intervin limitarile impuse de structura genetica, presiunea sociala etc.

Despre credinta (II) - Forme si dimensiuni

In prima parte a seriei “Despre credinta” afirmam ca toti avem credinte si ca, din acest motiv, a avea credinte nu reprezinta in sine o virtute sau macar o insusire cu care un om sa se “mandreasca” (folosesc ghilimelele pentru stiu ca persoanele religioase au alergie la astfel de cuvinte si refuza ca acestea sa fie asociate cu propria persoana).

Desi credintele au caracter universal, ele vin in forme si dimensiuni din cele mai variate. Nu toate “variantele” de manifestare a credintei sunt apreciate de oameni, ci doar anumite forme si dimensiuni. Prin “forma credintei” inteleg enuntul acesteia, “declaratia de credinta”, iar prin “dimensiunea credintei” inteleg posibilitatea acesteia de a fi justificata cu “dovezi” (cu cat posibilitatea de a aduce dovezi in sprijinul unei credinte, cu atat dimensiunea credintei este mai mica). Nu voi vorbi in acest articol despre ce poate fi considerat drept “dovada” si cum putem determina daca o dovada sprijina sau nu o anumita credinta.

Spre exemplu, afirmatia “Cred ca voi lua nota 10″ o apreciem intr-un anume fel cand e spusa de un elev eminent care a studiat din greu pentru un examen si altfel cand e spusa de un elev care abia a trecut clasa. Ambele “declaratii de credinta” au aceeasi forma, dar alta dimensiune. Nu conteaza ce anume gandim despre cele 2 afirmatii, important este ca, in functie de sistemul nostru de referinta/valori, diferentiem cele 2 crezuri. Spre exemplu, unii pot considera normala atitudinea elevului studios si a-l considera nebun pe cel studios. Sau, la fel de bine, putem aprecia elevul repetent pentru “capacitatea de a nu fi influentat de rezultatele anterioare”.

Declaratiile de credinta pot fi similare ca dimensiune si diferite ca forma. 2 copii pot crede ca fiecare din tatii lor sunt cei mai puternici oameni din lume, afirmand 2 lucruri diferite desi ambele credinte pot avea aceeasi “justificare” (”l-am vazut pe tata cum a ridicat un sac foarte mare”).

Fiecare credinta poate fi justificata prin alte credinte (”cred ca povestea spusa ieri de prietenul meu e adevarata, pentru ca cred ca pana acum nu m-a mintit”) sau poate justifica, mai tarziu, alte credinte (daca crezi ca in cateva ocazii ca o persoana iti spune adevarul il vei crede mai usor data viitoare).

Revenind la credinta religioasa trebuie mentionat ca forma acesteia este rareori cea formulata verbal. “Cred in Dumnezeu” are o anumita semnificatie (sa-i zicem “forma reala”) in cazul ortodcsilor (”Cred intr-un Dumnezeu care a scris Biblia, care are un fiu pe care l-a trimis pe pamant prin conceptie imaculata, care s-a rastignit pentru pacatele noastre …”), alta semnificatie in cazul unul musulman si cu totul alta semnificatie in cazul unui deist. Aceasta simplificare a formei credintei duce si la iluzia uniformizarii dimensiunilor acesteia. E suficient sa urmaresti pe forumuri o discutie pe teme religioase in care isi baga creierul un ateu; vei observa o coalizare instantanee intre toti teistii, toti cei care spun “Cred in Dumnezeu”. Cand insa dispare din peisaj ateul, forma (”verbailizarea credintei”) nu mai are importanta si atunci reincep discutiile teologice pe marginea dogmelor, singurul tip de discutie care, in acel context, poate aduce un raspuns la intrebarea “Care credinta merita adoptata?”. Cand spun ca o credinta trebuie sa merite sa fie adoptata nu ma refer la posibilitatea ca cineva sa te mituiasca pentru a adopta o anumita pozitie, ci de o adoptare/acceptare/asumare a credintei la nivel intern, nu doar la nivel declarativ.

Asta este adevarata intrebare care trebuie pusa atunci cand vorbim de credinte si nu daca trebuie (avem voie) sau nu sa facem “saltul de credinta”. Iar aici, ratiunea este singura care poate face diferenta.

Dumnezeu nu e mare

Iata ce spune Cuvantul lui Dumnezeu (Biblia) in Evrei 1

12. Şi ca un pe un veşmânt le vei strânge şi ca o haină vor fi schimbate. Dar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi”.
13. Şi căruia dintre îngeri a zis Dumnezeu vreodată: “Şezi de-a dreapta Mea până când voi pune pe vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor Tale”?
14. Îngerii oare nu sunt toţi duhuri slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?

Dumnezeu este limitat, marginit, are “dreapta” si “stanga”. El sta “sus”, in ceruri, iar noi “jos”. In schimb Universul nu este. Nu este nimic la dreapta universului sau la stanga lui, deasupra sau dedesubtul lui.

In aceste conditii ce faci cand vine cineva si foloseste argumentul ontologic (fie ca-l cheama Anselm sau Alvin Platinga) ca sa demonstreze existenta Dumnezeului biblic? Nu-ti vine sa-l bati in gura ca pe coasa? Sau sa-i strangi mana cu usa de la lift? Sau cel putin sa razi ca nebunul (care a spus in sufletul sau ca Dumnezeu nu exista - Psalmi 13:1)?

Context, context, context

“Location, Location, Location” este o sintagma folosita, in general, in afaceri pentru a sublinia importanta locatiei unei afaceri in succesul sau esecul unei intreprinderi. Este evident ca locatia unei afaceri reprezentand  proximitatea fata de resurse materiale sau umane, fata de piata de desfacere va determina succesul/esecul acesteia. Regula este valabila pentru intreprinderi care proceseaza materia prima, magazine cu desfacere en-gros sau butique-uri.

In aceeasi masura, succesul sau esecul intelegerii unei idei depinde de masura in care este inteles contextul (”locatia”) in care acea idee a fost emisa. Importanta contextului unei idei este atit de puternica incat cea mai facila metoda de a apara o idee este invinuirea partenerului de discutie de… “scoaterea din context” a frazei/ideii respective. Iar acest lucru se intampla si pentru ca cel mai simplu mod de a combate o idee este scoaterea acesteia din context. Odata dezbracata de nuante si lipsita de suportul contextului, idea devine o tinta usoara pentru oponentul ei.

Chiar si sustinatorii moralei absolute privesc pasajele din Biblie in care se instiga la pruncucidere in contextul vremii respective. Celebrul pasaj “Intoarce si obrazul celalat” inseamna intr-un anumit context nici mai mult nici mai putin decat “sfidarea autoritatii” (cat de corect si complet este acel context ramane de discutat caci si contextul unei idei are la randul lui alt context, care la randu-i are un alt context). Contextul unei propozitii dintr-un roman este paragraful din care face parte, contextul ideilor dintr-un paragraf este capitolul si asa mai departe.

Mintea umana este construita in asa fel incat fiecare idee este analizata in functie de context, iar in cazul in care acest context nu exista este “simulat”. In sprijinul acestei idei iti propun un exercitiu. Incearca sa-ti imaginezi pasajele urmatoare pe masura ce le citesti, ca si cum ai trai ceea ce citesti; dupa fiecare paragraf voi scrie un comentariu (cu caractere italice) despre ce presupun ca se intampla in mintea ta. Pasajele fac parte dintr-o singura poveste.

De mai bine de 2 zile ploua neincetat. Vincent Stewart statea in dreptul ferestrei privind dezamagit la terenul de fotbal caruia ii vor trebui cateva zile insorite pentru a putea gazdui din nou meciuri.

Incerci sa-ti imaginezi detaliile camerei din care priveste Vincent, nu-i asa? E luminata cu becuri? Geamul este mare sau mic? Mintea incearca sa creeze contextul in care se afla Vincent. Deja “stii” ca este englez sau american.

Oftand, Vincent se aseza pe patul metalic al celulei in care petrecuse ultimii 5 ani.

Contextul “imaginat” inainte se reconfigureaza? Camera devine mica, gri, iar geamul devine o mica gaura in perete cu protejata doar de zabrele? Oftatul lui Vincent aduce un plus noului context?

John, colegul sau de celula fusese inmormantat cu cateva zile in urma. Bataile repetate la care il supuneau gardienii ii provocasera rani interne. Cu 2 luni inainte de a-si da duhul John incepuse sa scuipe si sa urineze sange.

Contextul capata detalii noi. E vorba de o inchisoare in care gardienii sunt foarte violenti. Detinutii care sunt pedepsiti de sistemul legislativ prin privare de libertate sunt pedepsiti suplimentar de gardieni. Te incearca un sentiment de compasiune fata de John?

Un bazait scurt dadu semnalul ca celula lui Vincent se deschide. Vincent incepu sa tremure caci doar gardienii il puteau vizita. Teama lui Vincent se dovedi intemeiata caci 2 gardieni intrara in celula si incepura sa-l loveasca cu pumnii, cu picioarele si bastoanele din dotare. Vincent incerca sa se ascunda intr-un colt si sa-si protejeze coloana si coastele. Avea 2 coaste rupte si nu voia sa repete experienta. De obicei gardienii de opreau din bataie daca vedeau sange siroind din vreo arcada sparta sau din nas. O lovitura “bine aplicata” ar fi redus supliciul.

Sentimentul de compasiune fata de Vincent este destul de puternic nu? Stii (din alte surse) cum ar trebui sa se comporte niste gardieni “normali” astfel incat comportamentul lor ti se pare, in acest CONTEXT, nejustificat.

Vincent privi spre unul din gardieni si-i spuse “Te rog, iarta-ma! Regret ca ti-am ucis copii”. Cu 5 ani in urma Vincent intrase in casa gardianului in scopul furtului dar, copii l-au vazut si, pentru a scapa de martori, i-a omorat.

Noul context ti-a diminuat foarte mult sentimentul de compasiune fata de Vincent. S-ar putea chiar sa nu mai simti chiar ura si esti de acord cu comportamentul gardienilor.

Operele filozofice sunt exemple elocvente ale puterii contextului. O foarte mare parte dintr-o astfel de opera este dedicata clarificarii unor concepte, explicarii intelesului pe care autorul il atribuie unui cuvant, determinarii contextului in care un termen sau altul functioneaza.

Intr-o discutie dintre doua persoane convingerile comune, bazele epistemologice impartasite fac parte din contextul in care dezbaterea se va desfasura. Din acest motiv atunci cand se dezbate corectitudinea unei decizii adoptate de un guvern liberal, discutia se poarta intr-un anume fel intre 2 liberali si in alt fel intre un liberal si un democrat.

Puterea contextului este cunoscuta si folosita de politicienii abili. Acestia isi schimba discursul in functie credintele si pregatirea auditoriului. Desigur puterea contextului este folosita uneori cu bune intentii, alteori dimpotriva, dar nu asta este important. Important este faptul ca nici o discutie nu poate scapa de sub “dictatura” contextului. Si, asa cum arata cazul ipotetic de mai sus, nici macar discutiile despre morala. Sustinatorii moralei absolute vor sa scoata acest tip de discutii de sub dictatura contextului si sa le subordoneze unei dictaturi supranaturale asupra careia ei detin controlul. Un control asigurat prin autoritatea cu care se autoinvestesc sau cu care sunt investititi de cei ce spera in existenta unui Judecator Absolut.