Esti aici: Prima pagina » Arhiva pentru capitalism

Despre valoarea unei sticle cu apa

Acum ceva timp am avut “o contra” cu un comunist nou, Jethro pe numele sau (l-avantgarde.blogspot.com) care a si publicat un articol in care-si declara superioritatea intelectuala. Toata discutia pornise de la aroganta mea in a afirma ca cererea si oferta stabilesc pretul unui produs.

Se pare ca Jethro si-a dat seama ca ar fi o ineptie sa spui ca cererea si oferta nu influenteaza pretul unui produs si a considerat ca trebuie sa precizeze ca cererea si oferta influeteaza pretul.

*Nota:
In textul de mai sus nu am vorbit despre cerere si oferta, intrucat aceasta este deja alta discutie. Sigur ca cererea si oferta influenteaza pretul unui produs, dar cum explicam faptul ca pretul mediu al unui automobil nu poate fi niciodata egal cu cel al unei sticle cu apa Dorna?

Cererea si oferta fac ca pretul sa urce sau sa coboare in jurul unei valori! Aceasta este data de volumul de munca necesar pentru realizarea acestui produs. Pretul poate sa urce sau sa coboare in jurul acestei valori in functie de conditiile pietei insa niciodata pretul mediu(reflectarea bănească a valorii bunurilor sau serviciilor) nu va fi la fel pentru un capsator si pentru un Sistem Home Cinema Philips.

Deci in conditiile pietei pretul unei sticle cu apa Dorna variaza in jurul unei valori medii (determinata 100% obiectiv in functie de cantitatea de munca incorporata) dar niciodata (atentie!) aceasta nu va fi egala cu pretul unui autoturism. Se pare ca comunistul nostru a citit prea mult Marx si i s-a atrofiat imaginatia. Sa-l ajutam cu un exercitiu de imaginatie.

Sa ne imaginam ca Jethro se afla de 3 zile la volanul unui Maybach pe o duna in Sahara si ca nu are apa. Nici o caravana nu a trecut pe acolo de cand s-a terminat benzina din rezervor. La un moment dat un beduin trece pe langa Maybach iar Jethro il intreaba cu vocea stinsa “Apa, Water, Eau”. Beduinul ii raspunde “iti dau o sticla de apa daca-mi dai masina”.

Intrebarea este: Va avea Jethro puterea sa se pise pe valoarea obiectiva a limuzinei Maybach sau va muri pe altarul valorii corecte bunurilor?

In anumite conditii piata (cererea si oferta) poate stabili ca o sticla de apa Dorna poate face mai mult decat un Maybach.

Blog de ‘telectual comunist

Vizitand blogroll-ul site-ului avantgardei comuniste romanesti (despre a carui echipa editorialacenzoriala am scris recent) am descoperit blogul unui intelectual comunist. Cred ca este blogul unui intelectual pentru ca are pe frontispiciu, scris mare, cuvantul “Intelectual”.

Cum nici capitalismul pe care l-am cunoscut eu (ala romanesc facut cu jumatate de masura) nu m-a convins, o voce interioara imi spunea “Mai da-le o sansa! Mai da-le o sansa!”. Am cedat insistentelor enervantei voci si am citit ultimul articol, intitulat “CAPITALISMUL CA RELIGIE”. Era un semn de rau augur, pe care l-am ignorat (ce sa fac, se mai auzea ecoul vocii interioare).

Articolul nu prezinta nici un argument convingator in privinta concluziei ci doar citate din diversi autori (5 la numar). Cam multe “somitati” adunate la un loc sa sustina o concluzie care are nevoie doar de prezentarea unor similitudini intre capitalism si religie. Sa analizam pe rand insa fiecare argument:

“In capitalism se recunoaste o religie, caci el serveste la satisfacerea acelorasi griji, chinuri si nelinisti la care asa zisele religii dadeau odinioara raspunsul”. - Walter Benjamin, filozof german, 1921

Desi economia nu e o stiinta exact cred ca ar fi fost mai potrivit ca un economist sa critice teoria capitalismului si nu un critic literar. Si eu care credeam ca orice teorie politica sau economica serveste la satisfacerea acelorasi nelinisti la care se incearca raspunsuri inca de pe vremea filozofilor antici. Se pare insa ca, orice raspuns la o intrebare suficient de veche nu poate fi decat o… religie. Cel putin asta pare a spune eseistul german.

“Trei sunt trasaturile ce pot fi recunoscute in structura religioasa a capitalismului. El este in primul rand un cult, poate cel mai extrem cult ce a existat. El nu are o dogma, o teologie, ci isi extrage importanta numai din cultul propriu. Utilitarismul capata din acest punct de vedere coloratura sa religioasa. Cea de a doua trasatura este durata permanenta a cultului, caci are loc o celebrare “sans treve et sans merci” (fara incetare si fara indurare) a cultului. Nu exista o “zi obisnuita”, toate sunt zile de sarbatorire fastuoasa si cu pompa a binefacerilor lui. In al treilea rand, capitalismul este poate unicul caz al unui cult ce nu absolveste de pacate, ci se face vinovat de ele.” - idem

Nici acest fragment ales de telectualul nostru nu are caracteristicile unui argument (premise, rationament, concluzie) ci este doar un verdict (si comunistii vechi erau foarte priceputi la dat verdicte). Din toate definitiile cuvantului “cult” doar una (”Sentiment exagerat de admiratie, de respect, de veneratie, de adoratie fată de cineva sau de ceva”) s-ar potrivi contextului. Iar definitia asta e prea departata de ceea ce doreste autorul sa obtina, si anume, sa demonstreze caracterul religios al capitalismului. De fapt, chiar criticul literar spune ca nu exista dogma sau teologie in capitalism. Pana acum, Walter Benjamin n-a reusit decat sa spuna ca cei ce cred in capitalism il admira foarte mult. Poate si din cauza faptului ca libertatea si dreptul de proprietate stau la baza capitalismului, iar adeptii lui, probabil, iubesc libertatea si dreptul de proprietate. Durata permanenta a cultului este, se pare, o alta dimensiune religioasa. Din pacate, domnul Benjamin n-a trait in comunism ca sa vada cu exactitate care este alternativa marxista. Walter Benjamin finalizeaza tot cu o bata in balta spunand ca “religia” capitalista nu te absolveste de pacate (un alt ingredient esential al unei religii).

Nici celelalte citate nu aduc nimic in sustinerea afirmatiei “capitalismul este o religie”, dar nu am rabdarea sa le demontez pe toate. Spre exemplu, Wolfgang Palaver considera ca fericirea promisa de reclamele capitaliste sugereaza caracterul religios al acestei capitalismului (indicand subtil ca acest caracter religios este “ceva rau”), desi nu ezita sa se planga de disparitia bisericilor (care, desi, au in mod sigur caracter religios, sunt un lucru bun). E adevarat ca desi in carti marxismul promite fericire, in practica, promite nefericire. Uitandu-ma la crestinismul romanesc (ala care iti cere sa te simti ca ultimul rahat ca sa te simti “bine”) tind sa cred ca marxismul e mai religios decat capitalismul. Ma rog, la cat de diluata a devenit definitia cuvantului “religie” in articolul telectualului, cred ca si bautul apei poate intra lejer la capitolul “ritual religios”.

“Prima dimensiune religioasa a capitalismului se vede in reclama comerciala, ce promite, ca si religia, o viata fericita. Reclama foloseste simboluri ale religiei si bisericii : produse alimentare laudate de calugarite, denumiri sacre de parfumuri ca “Heaven” sau “Eternity”. Locul sfintilor a fost luat de starurile sportive si ale spectacolului. Prin reclama, automobilul a devenit un obiect de cult cotidian. La Wolfsburg, firma Volkswagen a edificat sapte pavilioane de expozitie, concepute ca niste temple, pe care arhitectul lor le justifica astfel : “Ce a mai ramas din religiozitatea noastra din copilarie ? Bisericile au murit, ideologiile si-au pierdut puterea. Dar au ramas firmele, concernele. Pe ele se vor intemeia conceptiile religioase ale viitorului”

L’avantgarde ma acuza pe blogul Avarvarei ca nu prea am citit la viata mea. Se pare ca noii comunisti au citit atat de multe incat n-au mai avut timp sa gandeasca cu creierul din dotare. Ca dovada, telectualul comunist n-a fost nici macar in stare sa selecteze un citat argumentativ, in locul unuia declarativ.

Comunistii vechi si noi

Adrian Avarvarei a publicat o explicatie marxista privind criza economica actuala. Explicatia continea afirmatia ca valoarea bunurilor se exprima in functie de volumul de munca incorporat asa ca am comentat aceasta eroare, prezentand un exemplu simplificat privind valoarea unei gropi. Am intrat apoi intr-o polemica cu Jethro, un comunist de tip nou (ma rog, cred ca el se considera socialist) pe care o puteti vedea pe blogul lui Adrian Avaravarei.

Jethro, a avut si initiativa publicarii unui articol pe blogul personal (l-avantgarde.blogspot.com/2010/01/probabil-ca-nu-exista-nici-un-dumnezeu.html) la care a adaugat comentarii despre normarea muncii in capitalism, desi noi discutam despre valoarea muncii, precum si citate din diversi autorii, la o parte din ele simtind nevoia sa faca si sublinieri.

“liberalism didactic, format din idei fragmentare, din sentinte si formule mnemotehnice”

“Ca si cum acest liberalism expurgat si rudimentar ar fi ultimul pedagog al democratiei.”

A incheiat apoteotic cu un aforism orgasmic emis de Nicolae Iorga:

“Ataci o părere a unui prost şi te trezeşti cu prostul întreg în discuţie”

Mai toate aformismele au defectul ca nu sunt argument si prostul obicei ca sunt reversibile, adica interlocutorul le poate rosti cu aceea “forta ironica”. Spre exemplu, fraza “daca taceai filozof ramaneai” e valabila si pentru cel care a rostit-o, nu? Asa ca am scris pe blogul avantgardistului de serviciu al universului urmatorul comentariu (pe care l-am salvat pentru ca intuiam cu cine vorbesc):

De ce banii din zimbawue valoreaza mai putin decat hartia pe care sunt tipariti?
Ce valoare are un satelit artificial pentru omul pesterii?

“Ataci o parere a unui prost si te trezesti cu prostul întreg în discutie” - Eu am atacat parerea prostului care a facut clipul. Si m-am trezit cu tine in discutie.

Raspunsul avantgardistilor a fost interzicerea publicarii mesajului (e un site la care scriu vreo 6 avantgardisti):

@Logosfera
Sunt interzise: atacul la persoana, insultele, comentariile bazate pe locutiuni adjectivale, rabufnirile necontrolate, folosirea de cuvinte obscene, amenintatoare, abuzive sau indecente, comportamentul nepotrivit sau ofensator, incitarea la violenta. Un comportament civilizat impune combaterea ideilor exprimate anterior si nu a persoanelor care le-au postat.

Pe blogul meu nu am cenzurat decat comentariile prin care mi se cereau schimburi de linkuri (in afara spam-ului detectat de software ). Las cititorii sa judece cat de mult se potriveste situatia actuala cu fabula “Cainele si catelul” si cat de mult difera comunistii noi fata de cei vechi.

Statul ar putea fura cel putin 15.000 de euro pentru tinerii care vor sa construiasca/achizitioneze o locuinta

Asta este titlul corect al acestei stiri.

Statul nu are bani deci nu poate sa acorde bani nimanui. Poate fura de la unii si da la altii (unii numesc asta redistribuire) fie prin impozitare directa fie prin impozitare indirecta (tiparire de bani generatoare de inflatie).

Unii vor spune “Bine, bine, dar si banca face acelasi lucru, redistribuie bani”. Sunt doua aspecte semnificative care faca analogia falsa:

1. Banca are bani de la oameni care i-au lasat acolo BENEVOL, iar banca plateste dobanda pentru ca cineva sa-i dea bani pentru redistribuire.
2. Banca da bani catre destinatii profitabile (in principiu) pentru a castiga mai mult decat trebuie sa plateasca pentru a obtine acei bani de la deponenti.

Intrebarile pe care orice om ar trebui sa si le puna sunt urmatoarele:

• De ce case si nu televizoare LCD?
• De ce case si nu spitale?
• …
• De ce case si nu biserici?

Daca aceste intrebari ar fi ridicate singurul raspuns “logic” ar fi “Ca asa vrea pula (functionarilor) statului”. Si atunci ne-am da seama ca masura nu are nici o noima. Care oricum nu are nici o noima datorita regulilor de implementare a furtului.

1. “tineri, care la data depunerii actelor in forma completa la consiliul local pe raza caruia doresc sa-si construiasca sau achizitioneze o locuinta, nu depasesc varsta de 35 de ani”. De ce 35 si nu 36? Aduce tineretea vreo garantie suplimentara in privinta capacitatii de rambursare a creditului?
2. “persoane sau familii ramase fara adapost in urma avarierii grave ori distrugerii locuintelor proprii, datorita unor calamitati naturale, dezastre sau accidente de care nu se fac vinovati si care nu au primit ajutor in acelasi sens de la vreo organizatie, fundatie sau stat, indiferent de tara de provenienta.” Un om care si-a construit o casa din chirpici se face vinovat de distrugerea locuintei lui de o ploaie torentiala? Cum se verifica faptul ca cineva NU A PRIMIT ajutoare? Primirea unui ajutor de 1000 de euro te elimina din procesul de repartizare a banilor furati?
3. “persoane si familii evacuate din locuinte situate in constructii expuse unui risc major, cum ar fi aluencari de teren, seisme sau inundatii”. Riscuri de seisme exista si pentru blocurile vechi din centrul Capitalei. De ce proprietarii acelor locuinte, care au avut posibilitatea acum 2 ani sa-si vanda proprietatile pe bani grei trebuie rasplatiti acum cu 15.000 de euro pentru lacomie sau delasare?
4. “persoane sau familii evacuate din locuinte ce fac obiectul unor legi de restituire catre fostii proprietari, a imobilelor cumparate in temeiul unor legi si nu au primit despagubiri de la statul roman”. Sunt cazuri de persoane care s-au bucurat pe vremea Impuscatului de traiul intr-o locuinta buna platind o chirie modica. Si-au petrecut tineretea cheltuindu-si banii pe concedii si distractie. Acum au ramas fara casa. Mie-mi plateste cineva un concediu pentru ca am strans din cur sa-mi cumpar o casa?

Intrebarea care trebuie pusa inaintea discutarii oricarei legi e urmatoarea: “Aceasta lege influenteaza piata si jocul economic?”. Daca raspunsul este da, nici macar nu merita dezbatuta. Statul trebuie sa se protejeze doar proprietatea. Atat. Statul nu trebuie sa se ocupe cu gestionarea banilor altora ca nu stie mai bine ca mine ce vreau . Iar cine nu stie ce sa faca cu proprii bani e liber sa-si angajeze consultanti.

Codul de bune practici, sau cum sa te impusti in picior

Am urmarit discutiile televizate legate de relatiile dintre hypermarketuri, despre legatura de tip stapan-sclav care ar exista intre “speculantii straini” si “producatorii cinstiti romani”.

Dar reflexele sceptice ale mintii mele tot incercau sa puna cateva intrebari. Sunt convins ca ridicarea acestor probleme in talk-show-urile cu pretentii de la televiziuni ar fi lamurit mai mult intentiile adevarate ale sustinatorilor “codului bunelor maniere in retailing”

1. Dar rafturile, doamna, cat costa rafturile?

Rafturile dintr-un hypermarket sunt o resursa. Limitata. Mai mult, 2 rafturi nu sunt la fel. Raftul de la nivelul privirii clientului este, pentru client, mai accesibil decat raftul de jos, care este la randul lui mai accesibil decat raftul de sus. Astfel fiecare producator, in mod normal, doreste sa se afle pe raftul cel mai accesibil. Cum si cine stabileste cine apare pe raftul cel mai accesibil? Producatorii prin rotatie? Dupa ce criterii? Un producator de lactate cu 200 de produse primeste de 2 ori mai mult spatiu pe raftul “bun” decat unul cu 100 de produse? Dar daca producatorul care face 100 de produse de lactate realizeaza 20 de tipuri de produse (10 tipuri de iaurt, 3 tipuri de lapte etc) iar cel care face 200 de produse face doar 10 tipuri de produse?
Pana la initiativa “onestilor producatori romani” hypermarketurile stabileau un pret pentru limitata resursa numita “raft de calitate”, pe care producatorii acceptau sau nu sa-l plateasca. Uneori il plateau cei care aveau campanie TV pentru cresterea imaginii brandului, alteori cei care produceau cu adaosul cel mai mare, alteori produsele noi care aveau nevoie de vizibilitate. Aveam diversitate.
Dupa legiferarea relatiei hypermarket-producator, hypermaketul va stabili exclusiv pe criterii de performanta ce produse apar pe fiecare raft. Iar criteriile de performanta se refera maximul adaosului comercial pe care il pot obtine. Astfel, vor promova produsele de slaba calitate, dar ambalate frumos si care “vor lua fata” celorlalte produselor. Pus in fata unei astfel de situatii, un producator care face produse de calitate poate opta pentru reducerea pretului de vanzare catre hypermarket pentru a-l “stimula” sa-i promoveze produsul. Numai ca stimularea hypermarketului nu se va face prin plata unei taxe ci prin reducerea pretului. Aceeasi Marie cu alta palarie. Desigur asta, daca nu cumva hypermarketului i se refuza dreptul de proprietate asupra raftului si producatorii stabilesc prin negociere cand si cine isi va putea pune produsele pe “rafturile bune”.
Desigur, “jigodiile” din conducerea supermarketurilor ar putea sa inceapa negocieri asidue cu producatori externi pentru aducerea celor mai ieftine produse (indiferent de calitate) care sa le asigure cel mai mare profit. In supermarketuri nu va mai fi concurenta intre produse bune si produse proaste ci doar intre produse scumpe si produse ieftine. Iar alea vor fi toate din strainatate.

Dar investitiile, doamna, unde sunt investitiile?

Multi dintre producatorii romani se plangeau ca, datorita taxelor de raft, comisioanelor de intrare in magazin etc. nu mai aveau profit si ca, munceau degeaba. Reclamau pierderi de milioane de dolari pe an, datorita relatiei cu hypermarketul in care au fost impinsi cu de-a sila. Buuun… Totusi un hypermarket costa cam 3-5 milioane de euro. Un manager inteligent, daca ar observa ca investitia intr-un hypermarket e mai mica decat pierderea provocata de relatia cu un tert ar decide sa investeasca intr-un hypermarket. Mai ales ca hypermarketurile romanesti raporteaza profituri uriase. De ce nu se unesc producatorii romani sa rastoarne tirania hypermarketurilor straine? Pentru ca, odata cu inaugurarea hypermarketului construit la comun ar incepe aceeasi disputa: “Cine si cand apare pe rafturile bune?”. E mult mai simplu sa-i lasi pe altii sa-ti construiasca hypermarketul si apoi sa-l fortezi sa-ti puna produsele cand si unde vrei tu (eventual dupa o negociere cu ceilalti producatori autohtoni).
Adevarul este ca sunt producatori care au facut astfel de investitii. Angst si Cristim au reteaua lor de magazine. Nu sunt hypermarketuri pentru ca nu ar putea umple un hypermarket si nu asta este obiectul lor principal de activitate. Deci se poate. Vorba occidentalului “where there’s a will, there’s a way”.

3. Dar patronii romani, doamna, cum sunt patronii romani?

Nu stiu ce experiente au avut altii cu patronii romani, insa experienta mea si a cunostintelor mele mi-a aratat ca patronii romani folosesc o foarte mare parte din profituri pentru satisfacerea unor mofturi (personale sau ale odraslelor). Nu cred ca toate masinile de lux si vilele din cartierele de fite din Romania apartin catorva “regi” care au contracte cu statul (regele asfaltului, regele curentului etc). In toate discutiile televizate despre situatia de sclav in care se afla producatorii romani plutea in aer o presupozitie: “Patronii romani au facut tot ce le sta in putinta sa fie eficienti”. In mod cert nici un producator roman nu are nici o amanta angajata in propria firma. Nici un amic sau ruda a onestilor patroni romani nu a fost angajat in ciuda incompetentei sale. Nici un patron roman nu a hotarat sa-si cumpere o masina de 200.000 de euro in locul retehnologizarii unei sectii de productie. Si nici un patron roman nu-si plateste prost angajatii iar acestia nu au nici un motiv sa munceasca in dorul lelii. Nu stiu de ce, dar am senzatia ca din tabloul asta mai lipseste o marmota care sa inveleasca ciocolata in staniol.

4. Ce ne asteapta?

In hypermarketurile din Madrid kilogramul de inele de calamar proaspat este 3 euro iar kilogramul de ulei de masline 2 euro. Preconizez ca, pentru mentinerea profiturilor, hypermarketurile romanesti vor incepe sa negocieze cu importatorii si distribuitorii mari din Europa. Isi vor organiza probabil o firma de transport si isi vor construi depozite pentru marfuri. Sau vor apela la firme super-specializate care lucreaza ca ceasurile elvetiene. Pe rafturile lor vor apare din ce in ce mai mult produse straine. Mai ieftine. Poate si mai bune. De la firme care au inteles ca in piata castiga cei care ofera produsele mai ieftin, mai rapid, mai bine. Sau poate nu. Poate hypermarketurile romanesti se vor multumi cu profituri mici. Vor incepe sa taie pe ici pe colo. Se vor inmulti cazurile de sobolani care alearga pe rafturi, etichete cu preturi gresite etc. Si, intr-un final vor falimenta. Iar producatorii romani vor falimenta, pentru ca nu au unde sa vanda. Pentru ca statul, in loc sa se asigure ca legile curente sunt respectate (cele privind curatenia, afisarea corecta a preturilor) trebuie sa inventeze altele noi. Iar pentru urmarirea aplicarii acestora va fi nevoie de noi birocrati, platiti tot din salariile noastre. Vom plati mai putin pe mancare si mai mult pe impozite. Asta daca nu cumva, managerii hypermarketurilor chiar au responsabilitati fata de actionarii acestora.