Open your eyes, free your mind

Scrisoarea lui Joe Stack

Cine nu stie, Joe Stack, este cel care a intrat cu avionul in cladirea fiscului din Austin. Am tradus scrisoarea pe care a lasat-o in urma. Nu sunt specialist si imi cer scuze pentru eventualele erori de traducere.

Dacă cititi această scrisoare, fără îndoială va întrebati: „De ce a trebuit sa se întâmple asta?” Adevărul este că raspunsul este destul de complicat complicat deşi era previzibil de o lungă timp. Procesul de scriere, început cu mai multe luni în urmă, a fost destinat sa fie terapie in lupta cu realizarea faptului că nu există terapie suficienta care poate repara ceea ce este cu adevărat stricat. Inutil să spun, acest strigat de disperare ar putea umple volume cu exemplu după exemplu, dacă as vrea sa fac asta. Consider ca procesul de scriere este frustrant, plictisitor, şi probabil fără rost … mai ales având în vedere incapacitatea de a-mi articula cu graţie gandurile, avand in vedere violenta furtuna de ganduri din capul meu. Nu stiu cat de terapeutic este acest proces, dar vremurile disperate cer masuri disperate.

Ca si copii suntem invatati ca fara legi nu exista societate, doar anarhie. Din pacate, incepand cu cele mai fragede varste, in aceasta tara, noi suntem indoctrinati sa credem ca, in schimbul serviciilor si daruirii noastre, guvernul ofera justitie pentru toti. Suntem mai departe indoctrinati sa credem ca exista liberate in acest loc, si ca ar trebui sa fim dispusi sa ne sacrificam vietile pentru principiile nobile reprezentate de Parintii Fondatori (nt: ai Statelor Unite). Va amintiti? Unul din acestea era „nici o taxare fara reprezentare” (eng: „no taxation without reprezentation”). Am petrecut mare parte din anii adolescentei uitand aceste prostii dupa ce le invatasem recent, in copilarie. In aceste zile, cine lupta pentru acest principiul este rapid etichetat drept „drogat”, tradator sau mai rau.

In timp ce putini oameni ai muncii ar putea spune ca nu au avut parte de portia lor de taxe (cum e cazul meu), in toata viata mea pot spune cu destula certitudine ca nu a existat vreun politician care sa voteze in orice problema avandui in vedere pe cei ca mine si dorintele lor. Totodata, ei nu sunt interesati nici macar in cea mai mica masura de mine sau de ceea ce am de spus.

De ce un grup de asasini si hoti pot comite cele mai abominabile atrocitati (si in cazul sefilor de la GM, ani la rand) si, cand e timpul ca palatul lor de coruptie sa cada sub greutatea propriei avaritii si imense stupiditati, intreaga forta federala a guvernului nu are nici o problema sa vina in ajutorul lor in cateva zile, daca nu chiar ore? In acelasi timp, gluma pe care noi o numim Sistemul Medical American, incluzand companiile farmaceutice si de asigurari, omoara zeci de mii de oameni pe an si fura de la victimele pe care le mutileaza, iar conducatorii aceste tarii nu vad aceasta stare de fapt la fel de importanta ca salvarea catorva prieteni ticalosi si bogati. Totusi, „reprezentatii” politici (hoti, mincinosi si ticalosi egoisti sunt termeni mai potriviti) au timp nelimitat sa stea si sa dezbata an dupa an starea „teribilei probleme a sistemului medical”. E clar ca ei nu vad nici o criza atat timp cat mortii nu intervin in calea profiturilor ce le parvin din partea corporatiilor.

Si justitie? Trebuie ca glumiti!

Cum poate orice individ rational sa explice elefantul alb din mijlocul sistemului de taxe si impozite si, intr-adevar, din mijlocul sistemului legislativ in totalitatea sa? Aici avem un sistem care este, de departe, prea complicat de inteles chiar si pentru cei mai educati. Totusi, el trage la raspundere fara mila victimele sale, pretinzand ca sunt reponsabile pentru respectarea in totalitate a legilor pe care nici expertii nu le inteleg. Legea „cere” o semnatura la sfarsitulul formularului; totusi nimeni nu poate spune cu mana pe inima ca intelege ceea ce semneaza; daca asta nu e „privare de liberate” atunci ce este? Daca asta nu e o masura a unui regim totalitare, atunci nimic nu este.

Cum am ajuns aici?

Am facut cunostinta cu adevarul cosmar American la inceputul anilor ’80. Din pacate dupa mai mult de 16 ani de scoala, am aderat la notiunea absurda si pompoasa ca as putea citi si intelege limba engleza. Cativa prieteni mi-au prezentat un grup de oamenii care avea sesiuni de discutii pe baza „codului de taxe”. In particular, se interesau de sectiunea legat de exceptionalele „exceptii” care fac institutii vulgare si corupte precum Biserica Catolica incredibil de bogate. Am studiat cu atentie legea (cu ajutorul unora din „cei mai buni”, bine platiti, si experimentati avocati fiscali din domeniu), si apoi am inceput sa facem exact ceea ce „baietii mari” faceau (cu exceptia faptului ca noi nu furam de al enoriasii nostri si nici nu minteam guvernul in numele lui Dumnezeu cu privire la profiturile uriase). Am avut grija sa facem totul vizibil, sa urmam toate regulile, exact ceea ce legea spunea ca trebuie facut.

Scopul acestui exercitiu si al eforturilor noastre era sa provocam o reevaluare necesare a legilor care permit monstrilor din religia organizata sa-si bata jos de oamenii care castiga cinstit. Totusi, aici am invatat ca exista doua „interpretari” pentru fiecare lege; una pentru cei foarte bogati, si una pentru restul… Oh, si monstrii sunt chiar cei care fac si pun in aplicare legile; inchizitia este in viata si traieste bine-merci in aceasta tara.

Aceasta mica lectie de patriotism m-a costat 40.000 de dolari, 10 ani din viata si mi-a resetat planurile de pensionare la zero. M-a facut sa realizez pentru prima oara ca traiesc intr-o tara cu o ideologie baza pe minciuna totala. M-a facut sa realizez, nu numai cat de naiv am putut sa fiu, dar si cat de incredibil de idiot e publicul american; ei inghit pe nerasuflate toate prostiile legate de „libertatea” lor si ei continua sa faca asta in ciuda dovezilor coplesitoare si a tot ceea ce se intampla in fata lor.

Inainte de a fi nevoit sa ma recuperez de la durerea provocata de prima lectie privind sensul justitiei in aceasta tara (in 1984 dupa ce am terminat facultatea de inginerie au urmat 5 ani in care a trebuit sa „platesc datoriile”), am simtit ca trebuie sa-mi urmez drumul si sa devin un inginer independent.

Ca paranteza fie spus, in privinta ingineriei si viselor de independenta sunt sigur ca am mostenit fascinatia pentru rezolvarea creativa a problemelor de la tatal meu. Am fost constient de asta de la o varsta foarte frageda.

Totusi, importanta independentei av venit mai tarziu in primii ani de colegiul; la 18 sau 19 ani cand traiam pe cont propriu ca student intr-un apartament din Harrisburg, Pennsylvania. Vecinul meu era o batranica pensionara (80+ parea pentru mine o varsta antica) care era vaduva unui otelar pensionar. Barbatul ei a muncit toate viata in otelariile din centrul Pennsylvaniei cu promisiuni din partea marilor afaceristi si din partea sindicatelor ca, pentru cei 30 de ani de serviciu, va beneficia de pensie si de asistenta medicala. In schimb, a fost unul din miile de oameni care nu s-au ales cu nimic pentru ca managementul slab si sindicatul corupt (sa nu mai pun la socoteala guvernul) au deturnat fondul de pensii si privandu-i pe oameni de o pensie tihnita. Aceasta batranica traia din asistenta sociala.

In retrospectiva, situatia era amuzanta pentru ca eu traiam cu unt de alune si paine (si biscuiti Ritz cand imi permiteam sa ma rasfat) multe luni in sir. Cand am avut ocazia s-o cunosc pe batranica si sa-i ascult povestea imi parea mai rau de problemele ei decat de ale mele (in fond, eu credeam ca am totul inaintea mea). La un moment dat eram sincer ingrozit cand, in timp ce schimbam povesti si ne impartaseam frustrarile, batranica, in felul ei de bunica protectoare, incerca sa ma convinga ca as fi mai „sanatos” daca as consuma mancare de pisica (asa cum facea ea) decat sa incerc sa ma hranesc cu paine si unt de arahide. Nu puteam face acest pas, dar am ramas impresionat. Am decis sa nu am incredere ca marile corporatii vor avea grija de mine si ca-mi voi asuma responsabilitatea pentru mine si viitorul meu. Intorcandu-ne la inceputul anilor ’80, acolo eram in fata unui terifiant inceput al unui contract naiv de inginer software… si dupa doi ani, multumita eforturilor executivilor ticalosi de la Arthur Andersen (acei oameni care ne-au adus apoi Enron si alte asemenea calamitati) si al la fel de ticalosului senator de New York (Patrick Moynihan), am vazut pasajul cu sectiunea 1706 din legea reformei fiscale din 1986.

Pentru cei nu cunosc, acesta este textul principal al Sectiunii 1706, ce defineste tratamentul muncitorilor (cum ar fi inginerilor) cu privire la regimul de taxare. Vizitati aceasta adresa pentru raportul unui comitet (http://www.synergistech.com/1706.shtml#ConferenceCommitteeReport) in privinta interpretarii dorite a sectiunii 1706 si a partilor relevante din sectiunea 530, asa cum au fost amendate. Pentru informatii privind cum aceste legi afecteaza muncitorii din serviciile tehnice si clientii lor, cititi discutia de aici (http://www.synergistech.com/ic-taxlaw.shtml).

SEC. 1706. Tratamentul anumitor persoane din domeniul tehnic.
(a) IN GENERAL – Sectiunea 530 a Legii Veniturilor din 1978 este modificat prin adaugarea la final a urmatoarei subsectiuni
(d) EXCEPTIE – Aceasta sectiune nu se va aplica in cazul indivizlor care, in urma unei intelegeri intre platitorul de taxe si alta persoana, furnizeaza servicii pentru cealalta persoana ca inginer, designer, programator, analist de sistem sau alte meserii similare implicate in acest timp de activitati
(b) DATA EFECTIVA – Amendamentul facut de aceasta sectiune se aplica remuneratiilor platite si serviciilor oferite dupa 31.12.1986.
Nota:
– „alta persoana” este clientul intr-o relatie cu un „magazin de reparatii”
– „platitorul de taxe” este angajatorul, agentia sau magazinul de reparatii
– „individul”, „angajatul” sau „muncitorul” esti tu

Desigur trebuie sa citesti paragraful ca sa intelegi ce spune, dar nu e atat de complicat. In concluzie e ca si cum ei ar fi pus numele meu in textul din sectiunea (d0. Mai mult, ar fi fost mai direct daca m-ar fi declarat in mod direct un infractor si un sclav fara drepturi cetatenesti. 20 de ani mai tarziu, si tot nu-mi pot crede ochilor.

In decursul anului 1987, am cheltuit aproape 5.000 din „banii de buzunar” si am petrecut aproape 1000 de ore scriind, tiparind si expediind scrisori catre orice senator, congressman, guvernator sau birocrat care ar fi putut sa ma asculte; nimeni n-a facut-o, si toti m-au tratat ca si cum le-as fi consumat inutil timpul. Am petrecut nenumarate ore pe autostrazile din Los Angeles conducand spre intalniri cu fel de fel de grupuri de profesionisti care incercau sa lupte impotriva acestei atrocitati. Asta, doar ca sa descopar ca eforturile noastre erau zadarnicite cu usurinta de cateva cartite de la agentii financiari care se bucurau de beneficiile noii declaratii a „liberatii” lor. Oh, sa nu uitam ca, pentru tot timpul petrecut in acest demers, pierdeam venituri pe care nu le puteam factura clientilor. Dupa cateva luni de eforturi era clar ca era un exercitiu de inutilitate. In cel mai bun caz am fi obtinut o declaratie din partea purtatorului de cuvant al Fiscului ca nu aveau de gand sa aplice litera legii (a se citi „hartuirea inginerilor si oamenilor de stiinta”). Asta s-a dovedit imediat a fi o minciuna, si doar existenta aceste reglementari a inceput sa-mi afecteze veniturile; acesta a fost, desigur, efectul dorit.

Din nou, planurile de mele de pensionare au fost resetate si le-am pus „in asteptare”. Daca as fi fost destept, ar fi trebui sa abandonez domeniul si sa nu mai uit inapoi. In schimb, am inceput sa fiu ocupat muncind 100 de ore pe saptamana. Apoi a venit recesiunea din Los Angeles la inceputul anilor 1990. Liderii nostri au deci ca nu au venoi de atatea baze aeriene in sudul Californei, si le-au inchis; pur si simplu. Rezultatul a fost un dezastru economic ce a rivalizat cu mult-publicatul fiasco Texas S&L. Totusi, pentru ca guvernul l-a cazut, nimeni nu a fost interesat de familiile tinere care si-au pierdut casele sau de zeilde de strazi cu case abandonate catre companiile de credit care au primit fonduri de la guvern sa-si „amortizeze” caderea. Din nou, mi-am pierdut fondul de pensii.

Ani mai tarziu, dupa ce am trecut printr-un divort si luptand continuu sa-mi cred afacerea, eram pe punctul de a incepe sa accelerez ritmul de crestere al afacerii. Apoi a venit caderea .COM si cosmarul numit 911. Liderii nostri au decis sa tina la sol toate avioanele pentru ceea ce parea a fi o eternitate; si multi timp dupa aceea, locatii „speciale” precum San Francisco erau in alerta de securitate luni la rand.

Asta a facut ca accesul la clientii mei sa fie din ce in ce mai costisitor. Ironic, dupa ce au provocat pagube companiilor aeriene Guvernul le-a venit in ajutor cu miliarde din impozitele noastre…. ca de obicei m-au lasat sa mor si sa putrezesc in timp ce si-au salvat CU BANII MEI prietenii bogati si incompetenti. Dupa aceste evenimente, afacerea a inghitit aproape toate economiile si fondul de pensionare.

La acel moment ma gandeam ca e o sansa de schimbare. La revedere California, urma sa-mi incerc norocul in Austin. Asa ca m-am mutat, doar ca sa aflu ca acest loc este in care exista un simt al auto-suficientei foarte umfrat si foarte putini ingineri ofereau servicii de calitate. Nu am experimentat niciodata atat de multe dificultati in gasirea unui loc de munca. Tarifele erau la o treime din cat castigam inaintea colapsului, pentru ca tarifele orare erau fixate de 3 sau 4 companii care-si unisera eforturile pentru a cobora salariile si preturile… si asta se intampla pentru ca cei din departamentul de justitie se ocupa doar de ajutorarea lor si a bogatilor lor prieteni.

Pentru a supravietui, am fost nevoit sa-mi consum economiile si fondul pe pensiile. Asta se intampla intr-un an cu cheltuieli foarte mari si fara venituri. Nu am completat nici un formular catre fisca gandindu-ma ca, pentru ca nu am avut venituri, nu era nevoie. Guvernul incompetent a decis sa nu fie de acord cu asta. Dar nici nu m-au anuntat din timp ca sa ma pot apara si, atunci cand am incercat sa intentez un proces, curtea a decis ca nu aveam dreptul pentru ca nu am facut-o la timp. Am mai scos 10.000$ cu ajutorul justitiei.

Asa ajungem in prezent. Dupa experientele cu lumea contabililor publici autorizati, dupa esecul afacerii am jurat sa nu mai intru vreodata in biroul unui contabil. Dar iata-ma cu o noua casatorie si o gramada de venituri neinregistrare, fara sa aduc aminte de un nou si costisitor obiect de inventar, un pian, pe care habar nu am sa-l folosesc. Dupa o atenta analiza m-am gandit ca as fi iresponsabil sa NU apelez la un specialist; mare greseala.

Cand am primit formularele eram foarte optimist ca sunt in ordinea corecta. Am dat toate informatiile anuale catre Bill Ross, si cand s-au intors rezultatele era similare cu cele pe care le asteptam. Cu exceptia faptului ca, din neglijenta, uitase sa includa toate veniturile neraportate ale lui Sheryl; 12.700 dolari. Ca sa faca treaba si mai complicata, Ross a stiut tot timpul ca aceasta informatie lipseste si nu am stiut de asta decat abia cand mi-a atras atentia asupra acestui fapt in mijlocul auditului. La acel moment a devenit evident ca se reprezenta pe el si nu pe mine.

Asta m-a lasat in mijlocul unui dezastru incercand sa justific tranzactiile care nu aveau legatura cu nimic legat de taxe (cel putin tranzactiile taxabile care nu erau documentate corect). Lucruri despre care nu stiam nicmi si lucruri despre care sotia mea credea ca nu conteaza. Rezultatul este… ei bine, uita-te in jur. Imi aduc aminte ca citeam de piata bursiere inainte de „marea” depresie si cum oameni de afaceri si bancheri bogati care sareau de pe geam cand realizau ca au gresit si au pierdut tot. Nu e ironic cat de mult s-a schimbat in 60 de ani in aceasta tara ca acum stiu cum sa repare aceasta mica problema economica; fura de la clasa de mijloc (care nu are nimic de spus, alegerile sunt o gluma proasta) pentru a-si acoperi spatele si totul e „business-as-usual”. Acum cand bogatii gresesc, saracii mor pentru erorile lor… nu-i o solutie desteapta? In privinta agentiilor guvernamentale, Agentia Federala de Aviatie este pe buna dreptate numita o agentie mortuara, desi ei nu sunt singurii. Cea mai recenta papusa prezidentiala, GW Bush, si prietenii lui au facut ca in 8 ani de mandat critica adusa AFA sa fie valabila tuturor institutiilor guvernamentale. Nimic nu se schimba daca nu exista victime sau daca nu e in interesul celor din guvern. Intr-un guvern plin de ipocriti de la cap la coada, viata este atat ieftina pe cat sunt minciunile lor si legile care servesc propriului interes.

Stiu ca nu sunt primul care a decis ca a suportat mai mult decat a putut duce. Intotdeauna a fost un mit ca oamenii au incetat sa mai moara pentru libertate in aceasta tara si asta nu se limiteaza la oamenii de culoare sau la imigrantii saraci. Au fost multi inaintea mea si vor fi multi dupa mine. Aleg sa nu mai uit peste umar la „fratele cel mare” in timp ce-mi pangareste corpul, aleg sa nu ignor ceea ce e in jurul meu, aleg sa nu ma mai prefac ca aceasta stare de fapt nu va continua; e de ajuns.

Pot doar sa sper ca numarul celor nemultimiti va creste mult prea rapid pentru a fi ignorat si ca zombii americani se vor trezi si se vor revolta; nu e nevoie de mai mult. Pot doar sa sper ca, prin stimularea unui nerv care va provoca guvernul sa instituie restrictii si mai draconice oamenii se vor trezi si ii vor vedea pe criminalii din politica drept ceea ce sunt. Din pacate, desi mi-am petrecut intreaga viata incercand sa cred ca nu este asa, ca violenta nu este o solutie, este singura solutie. Gluma cea mai sadica este ca in realitate rahatii din varful conducerii stiu asta si rad de prosti ca mine inca de la inceput.

Am citit candva definitia nebuniei care spunea ca nebunia este atunci cand folosesti aceleasi metode si astepti sa ai rezultate diferite. Sunt pregatit sa opresc nebunia. Ei bine, Domnule Frate mai Mare, omule de la Fisc, sa incercam ceva diferit; ia mana mea de carne si dormi linistit.

Crezul comunist: De la fiecare în functie de capacitatea lui, la fiecare în conformitate cu nevoile sale.
Crezul capitalist: De la fiecare în functie de credulitatea lui, la fiecare în functie de lacomia sa.

Joe Stack (1956-2010)

6 Responses to “Scrisoarea lui Joe Stack”

  1. XYZ spune:

    De ce ai postat asta? Pentru amuzament? Ai impresia ca este o gluma? Aha, esti rational si JOE STACK a fost un nebun, nu? Daca ai sti ca o gramada din lucrurile mentionate in „testamentul” lui sunt adevarate… Dar, nu, voi va hraniti cu versiunea oficiala a istoriei si eventual cu ce va convine voua din versiunea alternativa si gata, dormiti linistiti. Nu e nici o diferenta intre crestinoizi si rationalistii indarjiti, de 2 lei, gen TLP si tucalarii lui.

  2. logosfera spune:

    Personal il inteleg pe Joe Stack. Cred ca e nevoie de mai multi ca el. Nu mi-am exprimat parerea pentru ca nu vreau ca cineva sa fie influentat in abordarea scrisorii, fiecare trebuie sa traga concluzia pentru sine.

    Cum te simti tu acum, dupa irationala reactie?

  3. cobon spune:

    Tocmai am tradus-o si eu, negasind o traducere completa pe net dupa mai multe cautari. Culmea e ca am dat acum, dupa ce am postat traducerea mea ca sa verific, cautare pe google „scrisoarea joe stack tradusa” si am ajuns si aici 🙂
    Totusi ai unele greseli. Poate si eu, dar sigur mai putine.
    Clik pe numele meu sa vezi traducerea.

    una din greseli e chiar in final, unde crezurile se traduc altfel…

  4. logosfera spune:

    @cobon
    Ai dreptate cu crezurile. Felicitari pentru ca ti-ai „pierdut” timpul sa traduci scrisoarea. Stiu ca nu e chiar usor.

  5. cobon spune:

    initial am tradus pe google dar mai rau m-am incurcat 🙂
    sper sa citeasca cat mai multi romani…

  6. logosfera spune:

    🙂 si eu am tradus cu Google, dupa ce am corectat primul paragraf am incercat sa traduc singur si a mers mai repede (cel putin asa mi s-a parut).

Lasa un comentariu