Open your eyes, free your mind

Dreptul la saracie

Suntem invatati sa credem ca omul are „dreptul la viata, libertate si cautarea fericirii”, asa ca o discutie despre dreptul la saracie pare contraintuitiva. Ce rost are sa vorbesti despre dreptul la saracie cand noi avem aspiratii inalte, cand noi dorim pentru semenii nostri doar sanatate, bogatie, fericire? De ce merita acest drept sa fie subiect de dezbatere? Pai in primul rand pentru ca multi dintre noi nu cred in acest drept. „Astea-s prostii!”, s-ar revolta unii, „Cum adica sa nu existe acest drept? Pai daca n-ai dreptul sa fii sarac inseamna ca esti obligat sa fii bogat? O absurditate!” Dar daca traim intr-o lume absurda?

Stii povestea lui Grigori Perelman, un matematician rus care a refuzat un premiu de 1 milion de dolari pentru contributiile in domeniul matematicii? E irelevant, omul are dreptul sa refuze premiul. Nu-l stiti insa pe colegul meu din liceu, olimpic la faza nationala de fizica, ce a ales sa predea limba romana. Ar fi putut deveni un cercetator de succes si nu sa traiasca intr-o mansarda dintr-un salariu mizer de profesor. E la fel de irelevant, individul are dreptul sa-si aleaga ce meserie vrea. Chiar daca asta il face sarac. Problema care nu se vede este ca, din pozitia de cercetator ar fi putut contribui mai mult la prosperitatea omenirii. Colegul meu de liceu (si ca el mai sunt si altii) ne-a privat pe noi, restul de beneficiile muncii sale. „Evident desteptul, e dreptul lui!” ar striga cineva nervos. Si eu as striga.

Totusi situatia colegului are un tipar, e parte dintr-o multime de alte situatii asemanatoare. Simplificat, individul in cauza a dispus de niste resurse (intelectuale in cazul de fata), pe care a ales sa le foloseasca intr-un mod care nu este eficient pentru umanitate. Nimeni nu-i contesta acest drept. Asa cum nimeni n-ar contesta dreptul unui proprietar de apartament de a-si tine apartamentul neocupat si sa refuze sa-si ofere apartamentul spre inchiriere. Sau dreptul unui proprietar de autoturism de a nu-si da masina spre folosinta, contra cost evidetn, unei terte persoane, spre exemplu, pe perioada cat acesta este la serviciu si masina sta nefolosita in parcarea companiei. Ce legatura are asta cu dreptul la saracie? Pai are, caci in toate exemplele de mai sus, indivizii care nu-si folosesc resursele de care dispun pentru a-si creste avutia si bunastarea celor din jur, par ca sunt scutiti de oprobiul comunitatii in virtutea acestui ipotetic drept la saracie.

Exemplele de pana acum au fost destul de simple. Dar doar pentru ca sunt suportabile. Nu ne afecteaza prea tare ca Grigori nu si-a luat banii, nici ca geniul in fizica prefera sa explice de ce i-au trebuit luminii mii de ani sa ajunga la noi in loc sa caute bosonul lui Higgs. Nici nu stim cu arata apartamentul individului care prefera sa-l tina neocupat si nici cati cai putere are masina aia care sta in parcare degeaba. Problema e atunci cand vedem in centrul orasului o cladire care sta sa cada si pe care proprietarul nici nu vrea s-o repare nici nu vrea s-o vanda unuia care tine la arhitectura interbelica. Retina incepe sa tipe isterica si noi incercam s-o potolim, sa stergem pata aia care sta lipita pe creier sa-i luam proprietarului dreptul la saracie. Cum adica sa fie in centru Bucurestiului cladiri darapanate? Pai, frate, la Paris n-ai voie sa te atingi de cladirile vechi; esti chiar obligat sa le intretii. Se pare ca unii oameni n-au voie sa fie saraci. Cum adica sa fii sarac cand ai o cladire in Centru? E absurd. Mai bine ii luam proprietatea, il despagubim cu niste bani pe care oricum nu-i merita, apoi o reparam ca sa ni sa relaxeze retina si sa se cicatrizeze zgarietura aia de pe creier.

Acum ceva timp era o discutie despre dorinta guvernului de a impozita terenurile neutilizate. Pana si unii mancatori de cacapitalism pe paine strigau ca-i o idee buna; d-aia importam rosii cu E-uri din Spania, ca ai dreacu’ tarani stau in carciuma in loc sa puna osul la munca. Nici astia n-au dreptul sa fie saraci. Si-aici tot isterica retina e de vina. „Stai sa-ti explic; m-am dus pana la Craiova cu masina si am vazut sute de hectare necultivate. Pai pe vremea lui Ceausescu terenurile alea erau cu floarea-soarelui; era o frumusete sa le privesti.”, mi-a zis un septuagenar cand m-am aratat contrariat de tupeul initiativei guvernului. Un coleg de vreo 30 de ani mi-a dat un argument mai dibaci: „Daca terenul ar fi dat in arenda sau bagat in asociatie omul nostru ar castiga ceva. Iar noi am avea o productie agricola mai mare. Impozitul pe terenul nefolosit e o idee buna”. Cand i-am spus ca poate la mijloc e ceva legat de „dreptul de proprietate” s-a mai domolit nitel dar si-a amintit repede ca el ar cumpara legume mai ieftin daca s-ar face agricultura industriala si nu de subzistenta. Parca i-ar fi dat taranului betivan dreptul la saracie daca nu asta nu i-ar fi afectat lui dreptul la bogatie. Problema e ca, fie ca e proprietar de pamant fie ca nu este, taranul betivan ar fi mult mai productiv daca ar munci. Cine vrea sa sustina ideea impozitului pe pamantul nefolosit ar face bine sa militeze si pentru munca fortata pentru astia care nu vor sa munceasca. Nu de alta, dar nu putem lasa orice troglodit sa stabileasca cum sa-si foloseasca patrimoniul, in detrimentul nostru, al colectivitatii. Fie oamenii nu au drept la saracie si atunci pe unii ii trecem in regim de munca silnica, fie oamenii au dreptul la saracie si atunci mai trebuie sa vedem din cand in cand ruine prin oras, o parloaga pe ici pe colo, blocuri neizolate, apartamente neinchiriate si genii ascunse prin mansarde inghesuite.

Dreptul la saracie este, in cazuri rare, un corolar al dreptului la proprietate. Sunt putini taranii care, desi e foarte rentabil sa-si dea terenul in arenda, nu vor s-o faca, asa, de-ai dracu. La fel de putini sunt si cei care, trezindu-se peste noapte mostenitorii unei cladiri istorice refuza s-o vanda si prefera sa stea in mizerie. Stiu, in cazul cladirilor istorice, valoarea terenului este foarte atat de mare incat este tentant pentru proprietar sa-si darame cladirea pentru a vinde terenul unui „investitor”. Stiu si ca retina „iubitorilor de frumos” s-ar isteriza din nou daca in locul unei cladiri in stil baroc ar aparea un dulap din sticla si metal. O astfel de schimbare ar face colectivitatea sa fie mai „saraca”. Ori stim bine ca dreptul la saracie nu exista.

Nici un luptator anti-parloage sau anti-ruine nu s-ar bucura sa se afle in vizorului unui birocrat care stie el mai bine cum trebuie gestionate resursele. Acelasi luptator cu retina sensibila se va bucura insa daca ar fi el in rolul birocratului atot-stiutor. In fond am atins cea mai inalta treapta a evolutiei: homo hypocritus.

PS: individa de mai jos crede ca n-are dreptul la saracie… ma intreb cine i-a bagat in cap aceasta idee creata…

3 Responses to “Dreptul la saracie”

  1. […] Timpul a trecut și subiectul a murit, până azi, când, colindând pe net, am fost plăcut surprins să constat că mai există cel puțin un blogăr care-mi împărtășește opiniile. Textul domniei sale îl puteți citi pe Logosfera, în cadrul paginii Dreptul la sărăcie. […]

  2. Julius spune:

    măi nenică nu-l vorbi de rău pe homo hypocritus…apăi dacă n-ar exista ipocrizia, sfânta şi preafolositoarea ipocrizie, această regină şi matcă a virtuţii omeneşti– tare puturoasă ar fi viaţa omenească– viaţă fără ipocrizie? ce lucru amar!
    Ipocrizia şi plodul ei cel dintâi-minciuna- îs condiţiunile insdipensabile, (sine quibis non) ale vieţii…
    iată trăsnelile şi gogomăniile civilizaţiei : drepturi, spirit civic, conştiinţă, curtoazie, respect, proprietate, morală ..etc. ar fi de conceput toate astea( măcară că-s de folos) fără materia maleabilă şi dulce morositoare a ipocriziei? apăi eu unu’nu prea cred…
    cât despre „dreptul” la sărăcie… Ha Ha Ha! ce-ţi închipui necă c’ar fi un drept (or sări unii să flecărească de inepţia dreptului natural, da’ să nu-i luăm în seamă) …hai s-o spunem mai pe şleau drepturile nu „există” cel puţin nu în sens obiectiv….e ca la şotron, zău, dacă unu’nu catadicseşte să ţopeie pe pătrăţelele alocate îi dai un şut în cur şi-ţi vezi de treabă!

    • logosfera spune:

      Eu vreau doar sa incepem sa inlocuim apelativele „intelectual”, „formator de opinie”, „filozof”, „doritor de bine”, „vizionar”, „strateg” cu „ipocrit” pentru toti care au idei d’astea crete. Atat!

  3. Julius spune:

    Bună idee! De acord

Lasa un comentariu