Open your eyes, free your mind

Despre credinta (I) – Toti avem credinte

Nu inteleg de ce credinciosii isi fac un titlu de glorie din faptul ca au credinta. „Avem credinta noastra”, „e bine sa ai credinta” sunt fraze repetate ca o mantra de mai toti credinciosii. Parafrazandu-l pe Daniel Dennett as spune ca credinciosii au o credinta in puterea cuvantului „credinta”. Credinta este invaluita in mister, are o aura de misticism. Si totul pentru ca, aparent, apostolul Pavel a spus

Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute.  (Evrei 11:1)

Credinciosii trebuie sa inteleaga ca, in absenta omscientei, credinta este un atribut obligatoriu al oricarei minti. Nu e nimic special in a avea credinta, la modul general. Toti avem credinte. De la credinta ca prietenul care ne povesteste o patanie hazlie spune adevarul, la credinta ca partenerul de viata ne este fidel, la credinta ca in ziua de salariu vom avea bani sa trecem strada, la credinta ca vremea de maine va fi prezentata destul de corect la buletinul meteo suntem fiinte ale credintei. Nu-i nimic special in a avea credinte. Este „povara” oricarei fiinte lipsite de omscienta.

Cea mai mare parte a rationamentelor pe care le facem sunt inductive (pleaca de la particular spre general) si nu deductive (de la general spre particular). Faptul ca nu avem acces la toate spetele si situatiile posibile face ca rationamentul inductiv sa fie o chestiune de probabilitate. Desigur avem mijloace care ne ajuta sa asiguram avem incredere in calitatea rationamentului inductiv, dar in final totul se reduce la incredere, la credinte.

Sa luam exemplul unui sot care este casatorit si fericit alaturi de sotia sa. De ce crede el ca sotia il iubeste? Doar pentru ca i-o spune? Nu. Ar putea sa-l minta, nu-i asa? Pentru ca vede o licarire in ochii ei atunci cand il priveste? Asa cum o avea Vivien Leigh in „Pe aripile vantului” cand il privea pe Clark Gable? Nici asta nu e un motiv suficient. Dupa atentia pe care i-o acorda? Din nou, omul poate fi un foarte bun actor. Nu exista dovezi care sa ateste cu certitudine de 100% ca sotia lui il iubeste. Si totusi, nimeni nu-i felicita pe sot pentru ca are credinta in iubirea sotiei sale.

De fapt, atunci cand credinciosul spune „am credinta” nici nu vorbeste la modul general ci se refera la o anume credinta. Daca nu as fi convins ca aceasta echivocare le-a fost inoculata in biserica as putea sa-i acuz ca incerca in mod deliberat sa creeze confuzie lingvistica. Insa credinciosul doar repeta mantra care i-a fost fortata in constiinta. Firul „logic” care sta in spatele acestei mantre este urmatorul

  1. Credinta ortodoxa = credinta
  2. Credinta ortodoxa e buna
  3. Deci credinta e buna

Totul este insa doar o manevra lingvistica, iluzionism verbal. Iar ceea ce vrea sa spuna credinciosul este „credinta ortodoxa/catolica/etc e buna”. Referinta la credinta sa este implicita ca, daca ar fi fost explicita, s-ar impune o demonstratie, prezentarea unor argumente care sa lamureasca incompatibilitatea intre credinte diferite care insa au acelasi atribut: sunt bune. Un ortodox care spune „credinta ortodoxa e buna” va sti ca si catolicul spune „credinta catolica e buna” si atunci trebuie sa-si caute, pentru sine si ceilalti, argumentele care sa sustina fie ca ideea ca „credinta catolica nu e buna” fie ca „credinta ortodoxa e mai buna”. In schimb, un ortodox care va spune „credinta e buna” va sti ca si catolicul spune „credinta e buna” si va fi mult mai linistit stiind ca nu trebuie sa se „lupte” cu aceasta provocarea data de incompatibilitatea intre cele 2 credinte. Iar credinta ca „credinta e buna” va fi intarita de un numar mai mare de oameni cu care credinciosul poate intra in contact.

Si, la fel cum toti avem credinte, toti avem necredinte. Ne uitam la un politician care spune ceva si nu-l credem. Pentru ca, de fapt, credem ca minte. Orice afirmatie de necredinta poate fi transformata intr-o afirmatie de credinta daca negativul obiectului sau subiectului necredintei poate fi negat. „Nu cred ca Basescu spune adevarul” = „Cred ca Basescu minte”. „Nu cred ca voi primi salariul” = „Cred ca nu sunt bani pentru plata salariilor”.

Uneori o credinta necesita asumarea mai multor necredinte, pentru ca credintele sunt incompatibile. Daca doi prieteni iti povestesc aceeasi intamplare prezentand detalii diferite credinta in marturia unuia implica automat necredinta in marturia celuilalt. Adventistul crede intr-un Dumnezeu care vrea ca ziua libera sa fie sambata si este „obligat” sa nu creada intr-un Dumnezeu care vrea sa te odihnesti duminica. Crestinul crede ca Isus a fost fiul lui Dumnezeu si atunci este „obligat” sa nu creada ca Mahomed a fost profetul lui Dumnezeu (din moment ce Mahomed credea ca Isus a fost doar un profet).

In timp ce, in mintea credinciosului, credinta este buna la modul general necredinta este buna doar in particular. Pentru crestini, necredinta in Zeus e „de bun simt”, necredinta in Allah e „obligatorie” dar nu exista acea generalizare care apare in cazul credintei. „Avem necredinta noastra stramoseasca in Thor” nu mai e titlu de glorie, nu mai e o virtute. E o platitudine. La fel cum si „avem credinta noastra in Zeus” ar fi o ineptie. De ce generalizarea, „avem credinta noastra” devine mai puternica cand generalizarea, ca tehnica, slabeste puterea un argument? De fapt „avem credinta noastra” nu are nici o valoare, nu comunica prea multe despre individ. Dar am fost conditionati sa credem ca acea fraza este „valoroasa”.

Toti avem credinte. Nici unul dintre noi nu este omniscient. Nu e nimic special in asta. Ce ne diferentiaza sunt credintele la care alegem (mai mult sau mai putin constient) sa subscriem. (va urma…)

No Responses to “Despre credinta (I) – Toti avem credinte”

  1. […] prima parte a seriei “Despre credinta” afirmam ca toti avem credinte si ca, din acest motiv, a avea […]

Lasa un comentariu